Israel: 60 de ani de prosperitate şi conflicte

Ţara Făgăduinţei este azi un stat consolidat politic, în plină dezvoltare, dar viitorul rămâne incert La 14 mai, una din ţările "tinere" ale lumii împlineşte 60 de ani de

Ţara Făgăduinţei este azi un stat consolidat politic, în plină dezvoltare, dar viitorul rămâne incert

La 14 mai, una din ţările "tinere" ale lumii împlineşte 60 de ani de existenţă. După calendarul iudaic, urmează fazele lunare, iar anul acesta aniversarea se sărbătoreşte la 8 mai.

Naşterea statului evreu a fost rezultatul unui şir de factori: sociali, religioşi, politici, geopolitici şi conjuncturali. În diaspora de 2.000 de ani a evreilor, obligaţi de romani să părăsească Palestina, s-a menţinut în permanenţă dorinţa revenirii pe Pământul Făgăduinţei. "La anul la Ierusalim" se rosteşte şi azi în sinagogi în rugăciunea din fiecare sâmbătă. Dar ideea unui stat evreu a fost produsul naţionalismului european din secolul al XIX-lea, finalizat prin crearea unor state naţionale, dar şi al recunoaşterii dureroase a eşecului integrării populaţiei evreieşti din vestul Europei în rândul naţiunilor cu care coexista.

Dacă antiiudaismul pe bază religioasă s-a mai atenuat, a apărut o nouă ideologie, antisemitismul pe baze rasiste. Intelectuali ai evreimii secolului al XIX-lea, chiar înaintea lui Theodor Herzl, considerat făuritorul conceptului statului evreu, erau convinşi că, fiind "un popor fără ţară", neacceptarea socială şi politică a evreilor ar lua sfârşit dacă ar avea un stat propriu.

Această idee l-a determinat pe Herzl să scrie "Statul evreu", lucrarea care l-a făcut celebru, să pună bazele mişcării sioniste şi să militeze până la moarte pentru acest ideal. Strădaniile lui au fost continuate de alţi reprezentanţi ai mişcării sioniste, şi, în 1917, în plin război mondial, Marea Britanie, "moştenitoarea" în perspectivă a Orientului Apropiat şi Mijlociu, inclusiv a Palestinei după destrămarea Imperiului Otoman, a promis evreilor, prin faimoasa Declaraţie Balfour, "un cămin naţional" şi sprijinirea emigrării lor acolo.

Împărţirea Palestinei şi regretele Londrei

Evenimentele premergătoare celui de-al Doilea Război Mondial şi naşterea naţionalismului arab au schimbat însă viziunea Londrei. Având noi interese economice (petrol) în tinerele state arabe, ea a redus drastic emigrarea evreilor, tocmai când Hitler a venit la putere în Germania şi şi-a început politica antisemită finalizată prin Holocaustul european.

Conflictele permanente, uneori sângeroase dintre evrei şi arabi în Palestina, precum şi lupta dusă de evrei împotriva puterii mandatare, reluată după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, au făcut imposibilă administrarea teritoriului de către Marea Britanie, care şi-a predat mandatul Organizaţiei Naţiunilor Unite. În noiembrie 1947, aceasta a decis împărţirea Palestinei într-un stat arab şi unul evreu, iar la 14 mai 1948 se proclamă independenţa statului evreu care urma să poarte numele de Medinat Israel (ţara lui Israel).

Şase războaie în 60 de ani

Practic, de la crearea sa şi până astăzi, Israelul se află în războaie permanente, unele declarate, altele nu. Spre deosebire de israelieni, statele arabe, inclusiv arabii palestinieni, nu au recunoscut deciza ONU de împărţire şi şi-au propus cucerirea întregului teritoriu al Palestinei. Din cele şase războaie israeliano-arabe, două au o semnificaţie deosebită, generând problemele pe care astăzi negocierile bilaterale nu reuşesc să le rezolve. Una este cea a Ierusalimului, respectiv a Oraşului Vechi, revenit Iordaniei după Războiul de Independenţă.

Disputa pentru Ierusalim

Au trebuit să treacă 19 ani ca, în Războiul de şase zile (1967), armata israeliană să-l reocupe, pentru ca apoi autorităţile israeliene, în pofida protestelor internaţionale, să declare unificarea Ierusalimului şi proclamarea lui drept capitală a Israelului.

Fiind oraşul sfânt al celor trei religii monoteiste, şi palestinienii l-ar dori capitală a viitorului lor stat. Războiul de Independenţă este la originea unei alte probleme cruciale a negocierilor israeliano-palestiniene, cea a revenirii refugiaţilor. Temându-se de război, speriaţi de liderii lor care susţineau că israelienii îi vor alunga sau omorî, dar şi de acţiunile dure ale unor grupări ilegale extremiste evreieşti, mii de palestinieni au ales calea exilului. Puţini dintre ei s-au integrat sau li s-a permis să se integreze în ţările arabe vecine, iar cei mai mulţi trăiesc de două generaţii în taberele de refugiaţi din Cisiordania, Gaza sau Liban.

După 60 de ani, Israelul este un stat consolidat politic, în plină dezvoltare, dar cu un viitor incert. Dacă state arabe moderate încep să manifeste o atitudine mai înţelegătoare faţă de statul evreu, confruntarea cu grupările islamiste radicale - Hamas în Gaza şi Hezbollah în Liban - nu a încetat. Ultimele negocieri de pace, lansate la Annapolis între palestinenii moderaţi şi israelieni, avansează lent. Dar important este că dialogul continuă şi lasă loc speranţei.

High-tech civil, dar mai ales militar

Israelul este astăzi considerat drept ţara cea mai democratică din Orientul Mijlociu. Structura populaţiei care numără 7,22 milioane de cetăţeni este compusă din 80 la sută evrei şi aproape 20 la sută arabi; alături de ebraică, limba arabă este limbă oficială.

Ţară săracă în resurse, dar bogată în inteligenţă, cu opt laureaţi ai Premiului Nobel, în cei 60 de ani de la crearea sa, Israelul a reuşit să ajungă în rândul statelor dezvoltate datorită direcţiei pe care şi-a ales-o: concentrarea asupra cercetărilor şi aplicării rezultatelor acestora în ramurile tehnologice cele mai avansate.

Transformarea unui teritoriu deşertic într-unul cu o vegetaţie bogată este un obiectiv al trecutului, acum accentul punându-se pe high- tech, electronică, optică, microprocesoare şi informatică, unde Israelul este lider mondial, ca şi în robotică sau construcţia de avioane, atât militare, cât şi civile, în proiectarea şi lansarea unor sateliţi de observaţie cu rachete, create tot în Israel.

La Dimona, în deşertul Neghev, funcţionează o centrală nucleară. Deşi nu a recunoscut oficial niciodată, se presupune că Israelul dispune şi de bombe nucleare.

David ben Gurion, primul lider israelian

Numele lui în ebraică înseamnă "pui de leu" şi alegerea i s-a potrivit, datorită curajului cu care a militat pentru realizarea idealului său, crearea statului evreu. Considerat cel mai charismatic om politic israelian, cu o poziţie moderată, Ben Gurion s-a născut în 1886 în oraşul polonez Plonsk şi încă din adolescenţă militează pentru această idee, alăturându-se unei grupări cu orientare socialistă. Emigrează în Palestina, în 1906, participă la organizarea primului kibuţ (comunitate agricolă) şi la grupul de autoapărare Haşomer.

Absolvent al Facultăţii de Drept din Istanbul, la izbucnirea Primului Război Mondial este expulzat din Palestina, dar îşi continuă activitatea de militant sionist la New York. Membru al Legiunii evreieşti care a participat alături de britanici în război, revine în Palestina, creează primele sindicate, federaţia sindicală Histadrut şi partidul Mapai de orientare socialistă. Este ales preşedinte al Organizaţiei Sioniste Mondiale şi al Agenţiei Evreieşti (nucleul viitorului guvern israelian).

Conduce eforturile şi demersurile pentru crearea Israelului şi este cel care citeşte Declaraţia de Independenţă a statului evreu. Ales preşedinte şi ministru al apărării, conduce cu succes Războiul de Independenţă (1948-1949). Sub îndrumarea lui se organizează emigrarea evreilor şi diferite planuri de dezvoltare a ţării, inclusiv a deşertului Neghev. Se retrage din viaţa politică în 1953, dar revine în 1955, când este numit ministru al apărării şi apoi premier. Se retrage definitiv în 1970 şi moare în 1973, într-un kibuţ din Neghev. Revista americană "Time" l-a inclus printre cei mai mari 100 de oameni politici ai lumii.

România a refuzat să urmeze ordinul URSS

De 60 de ani, legăturile dintre România şi Israel au fost neîntrerupte, fapt extraordinar ţinând cont că după Războiul de şase zile, URSS şi toate celelalte ţări comuniste est-europene şi-au sistat relaţiile diplomatice cu statul evreu, pe care le-au reluat abia după 1990. Prin decizia de a nu se alinia acestor ţări, îşi amintea Valeriu Georgescu, ambasador în Israel în timpul acestui conflict, România a adoptat o poziţie singulară şi în acelaşi timp dificilă, care a stârnit nemulţumirea şi criticile dure ale Ambasadei URSS din Israel şi ale celorlalte ţări socialiste.

În condiţiile în care până şi la ONU numeroase state au învinovăţit Israelul, România nu l-a considerat stat agresor şi a calificat războiul ca unul de apărare. În această privinţă, susţine fostul ambasador, diplomaţia română a manifestat curaj şi independenţă în politica dusă în Orientul Mijlociu. Ulterior, Bucureştiul a avut o serie de iniţiative diplomatice şi politice, susţinând conceptul israelian "teritorii în schimbul păcii".

Aport cultural, handicap politic

În Israel trăieşte o numeroasă comunitate de evrei români. Istoria acesteia începe încă din 1884, când spre Palestina au plecat mai multe mii de evrei din România, înfiinţând şi două localităţi - Roş Pina şi Zikron Yakov. Astăzi, se estimează că în Israel trăiesc 120.000 de evrei originari din România, dar numărul descendenţilor emigranţilor români ar fi de aproximativ 400.000.

De-a lungul timpului, din rândurile lor s-au remarcat importante personalităţi ale societăţii israeliene, unele dintre ele ajungând să câştige faimă internaţională. Astfel, primul ambasador al Israelului în România a fost pictorul şi sculptorul Reuven Rubin, originar din Galaţi, considerat artistul emblematic al ţării. Pictorul Marcel Iancu a creat în Israel colonia artistică de la Ein Hod, oferind artiştilor israelieni condiţii pentru creaţiile lor.

Profesorul Liviu Librescu, emigrat din România în Israel şi de-acolo în SUA, cu cercetări de aeronautică apreciate de comunitatea ştiinţifică internaţională, şi-a sacrificat viaţa pentru a-şi salva studenţii în atacul sângeros de la Virgina Tech. Scriitorul cernăuţean Aharon Appelfeld este considerat unul dintre marii prozatori ai lumii.

Colette Avital a ţintit preşedinţia

Cea mai cunoscută personalitate politică de origine română este deputata Colette Avital, care a candidat pentru preşedinţia Israelului. Câţiva originari din România au ocupat funcţii în guvern, ca Avraham Poraz, fost ministru de interne, sau Misha Harish, fost ministru al comerţului. Originar din Sighet, Michael ben Yehuda Moldovan a făcut parte din echipa Mossad care l-a capturat pe Adolf Eichmann. Lya Konig este una dintre cele mai prestigioase actriţe ale Teatrului Habima, iar filantropul Dan David a creat unul din cele mai importante premii israeliene. După 60 de ani, Israelul este un stat consolidat politic, în plină dezvoltare, dar cu un viitor incert.