Războaiele paramilitarilor din Ucraina

Ambele tabere care se confruntă în Ucraina sunt ajutate, sau se servesc, de batalioane de paramilitari – şi ambele încearcă să le aducă sub control, integrându-le membrii în forţele militare regulate şi în politica oficială. Dar nu toţi paramilitarii sunt dispuşi să-şi piardă raţiunea de a fi sau sursa de avantaje care e războiul. Iar unele fracţiuni au deja războaiele lor, chiar cu autorităţile locale. De Serghei Velenciuc

Articol din ediţia FPR nr 47 (aug/ sep 2015) 

Pe frontul din estul Ucrainei luptă 34 de batalioane de paramilitari pro-Kiev. Din aprilie până în iunie 2014, aceste structuri militare s-au aflat în afara controlului statal şi au condus operaţiuni militare pe cont propriu. Ulterior, când în conflict s-a implicat armata ucraineană, paramilitarii au luptat alături de trupele regulate – şi au obţinut anumite victorii, dar şi înfrângeri destul de dure. Voluntarii s-au echipat şi s-au organizat singuri, iar liderii lor au devenit figuri politice influente. Partidele de la guvernare le fac curte, pentru a valorifica capitalul de imagine al luptătorilor pentru independenţă, dar şi pentru a controla masele de voluntari cu arma în mână. Istoria acestor grupări este contradictorie, iar viitorul lor în Ucraina post-Minsk 2 trezeşte îngrijorări.   

Pentru unii participarea la război a fost o modalitate de a urca în ierarhia socială şi de a obţine capital politic.

I. Trupele revoluţiei

Istoria structurilor paramilitare care luptă în Ucraina începe în ianuarie 2014, când au fost formate primele detaşamente de apărare ale Euromaidanului. Pentru a ţine piept atacurilor forţelor de ordine subordonate lui Ianukovici, organizaţiile de extremă dreaptă, galeriile de suporteri şi unele organizaţii politice s-au reunit într-o structură paramilitară informală cu numele Forţele de Autopărare ale Maidanului. Şeful acestei organizaţii a fost Andrei Parubii, care ulterior a devenit secretarul Consiliului de Securitate al Ucrainei, iar acum este unul dintre liderii partidului Frontul Popular, aflat la guvernare la Kiev. De fapt, foarte mulţi comandanţi ai detaşamentelor Forţelor de Autopărare ale Maidanului au pătruns în politica mare după victoria revoluţionarilor. Tot pe Maidan, pe baza organizaţiilor ultranaţionaliste din Ucraina, s-a născut şi organizaţia Pravîi Sektor (Sectorul de dreapta), care s-a aflat în primele linii ale conflictului din Kiev. Ulterior a devenit partid politic, iar liderul ei, Dmytro Yarosh, a candidat la alegerile prezidenţiale şi a devenit deputat în Rada ucraineană.

Într-o Ucraină cuprinsă de revoluţie, în aproape fiecare oraş unde în februarie 2014 a învins Euromaidanul s-au format detaşamente de apărare locală, care asigurau ordinea publică. În situaţia în care celelalte structuri de forţă ale ţării erau paralizate, paramilitarii erau singurii care puteau păstra ordinea şi asigura „câştigurile revoluţiei”. Numărul combatanţilor din Kiev a fost circa 17.000 de persoane, iar totalul Forţelor de Autopărare ale Maidanului se ridică la 69.000 de persoane. Pravîi Sector are circa 10.000, deşi la operaţiuni militare din Est au participat activ nu mai mult de o mie de oameni. 

Legali, sau mai puţin legali 

Începutul ostilităţilor din estul Ucrainei au dat un nou impuls formaţiunilor paramilitare dedicate apărării „câştigurile revoluţiei”. În Crimeea, structurile de forţă şi-au salvat pielea, cedând aproape o sută de unităţi militare fără a trage un foc. În Doneţk, poliţia fie n-a făcut nimic pentru a-i opri pe separatişti, fie i-a ajutat. În aşa situaţie, noul guvern de la Kiev putea miza doar pe loialitatea revoluţionarilor care l-au adus la conducere.

Pentru „legalizarea” sutelor de batalioane de apărare teritorială au fost adoptate un şir de legi care au facilitat intrarea foştilor protestatari în structurile de forţă ale statului. În acest fel acea masă de voluntari de pe Maidan, puternic motivaţi şi ideologizaţi, au fost integraţi în trei structuri de forţă ale Ucrainei: Ministerul Afacerilor Interne (MAI), Garda Naţională şi Armata. Doar cele două batalioane ale partidului radical de dreapta Pravîi Sektor au un statut mai puţin clar, deoarece nu se supun autorităţii statale. 

Situaţia nu este însă atât de roz cum o prezintă instituţiile ucrainene. Unele batalioane nu au fost nici până astăzi subordonate total statului, deşi din punct de vedere legal se află în componenţa structurilor de forţă. Exemplul cel mai bun este batalionul Azov, format din membrii unor organizaţii neo-naziste din Ucraina. Este batalionul „rockstar” de pe frontul din Est, care a eliberat Mariupolul în iunie 2014 şi a păstrat constant poziţiile pe litoralul Mării Azov – dar şi care nu ezită să-şi facă publice ideile naziste. Batalionul s-a aflat în centrul unor scandaluri legate de nesubordonare faţă de comandamentul operaţiunilor anti-teroriste şi de încălcare a acordurilor de încetare a focului de la Minsk.

Paradoxal, dar şi aşa, Azov rămâne destul de autonom, din cauza poziţiei sale strategice pe linia frontului. Şi mai îngrijorătoare sunt cazurile dezertorilor sau batalioanelor „neoficiale”, spre care merg acuzaţii de escrocherie şi abuzuri de putere. Ministerul de Interne dizolvă batalioanele rebele, deşi de cele mai multe ori acestea sunt greu de identificat şi localizat în zona de conflict.

Pe de altă parte, combatanţii batalioanelor mari, ca Aidar sau Azov, sunt dificil de adus în faţa justiţiei din cauze politice. Încă mai greu de gestionat este Pravîi Sektor, care este şi partid reprezentat în parlament.  

Război pe bani privaţi

Cele mai multe structuri paramilitare din Ucraina s-au format în centre financiare şi industriale mari, unde au existat oameni de afaceri sau politicieni care le-au putut susţine economic activităţile. Unele batalioane au fost create şi finanţate de oligarhi ucraineni, aşa că pe lângă interesul naţional au promovat intens şi interesele private ale finanţatorilor.

De exemplu, Igor Kolomoiskii, fostul guvernator din Dnepropetrovsk, a creat şi finanţat batalionul Dnepr-1, a finanţat parţial batalioanele Azov, Aidar şi Donbas – cele mai mari structuri paramilitare de pe frontul ucrainean. Potrivit presei ucrainene, Kolomoiskii cheltuia lunar circa 10 milioane de dolari pentru a finanţa diferite astfel de grupări. Pe care oligarhul nu a ezitat să le utilizeze împotriva concurenţilor şi, în cazul companiei Ukrtransnafta, chiar pentru a face presiuni asupra statului. 

De partea sa, Guvernul a înţeles că paramilitarii pot fi controlaţi doar dacă le finanţează activităţile. Procesul a avut efect şi, o dată ce statul a început să plătească salarii combatanţilor şi să le furnizeze armament, uşor şi greu, batalioanele paramilitare au devenit mai mult sau mai puţin loiale guvernului. Cazurile de nesubordonare sunt foarte puţine, dar persistă şi excepţii. 

În paralel, toate batalioanele paramilitare utilizează fundrasingul pentru a achiziţiona armament non-letal şi pentru a-şi finanţa activităţile zilnice. Practic, supravieţuirea organizaţională şi succesele militare ale paramilitarilor depind de toate cele trei surse de finanţare. 

Între idealism şi pragmatism

Cei care au mers voluntar la război sunt animaţi de ideea apărării patriei; unii fac însă anumite calcule post-război. Batalioanele paramilitare pro-Kiev au utilizat la maximum naţionalismul şi rusofobia pentru a-şi crea o ideologie şi o naraţiune internă, adică pentru a căpăta legitimitate şi a susţine moralul combatanţilor. Cele mai mari batalioane de pe front au mizat chiar pe câte o nişă ideologică: Azov a apelat la ideile naziste, Donbas la naţionalism civic, Pravîi Sektor la naţionalism etnic. Ideologia mobilizează intens resursele psihologice şi fizice ale oamenilor. Nu e de mirare că paramilitarii ucraineni au un moral şi o capacitate de luptă net superioare trupelor regulate, formate în majoritate din recruţi care adesea nu sunt fericiţi să lupte pentru statul în care trăiesc.

Dar nu ar trebui să supraapreciem naţionalismul, voinţa şi idealismul paramilitarilor. Dorinţa tinerilor de a lupta pe front nu vine doar din scopuri nobile. Pentru unii, armata şi structurile paramilitare au reprezentat ultima soluţie pentru a câştiga un salariu sau pentru a ieşi din izolarea comunităţilor în care trăiesc. Miezul multor grupări paramilitare au fost suporterii, protestatarii de pe Maidan, membrii unor ogranizaţii extremiste din vestul Ucrainei – tineri şi adulţi cu venituri joase, fără studii, proveniţi din zone sărace ale Ucrainei. La rândul lor, unii refugiaţi din Crimeea, fie tătari, fie etnici ucraineni, s-au înrolat în armata ucraineană ori în structurile paramilitare deoarece au pierdut totul o dată cu anexarea peninsulei. Mulţi au mers pe front pentru că nu au mai avut ce pierde – în schimb, aşa au avut ce câştiga (pe căi fie legale, fie ilegale). În final, pentru şefii acestor batalioane participarea la război a fost o oportunitate de a câştiga bani şi influenţă politică. În mod previzibil, şefii celor mai mari batalioane de pe front au devenit parlamentari şi figuri politice importante, deşi până la război aveau un statut social modest. Aşadar, pentru unii participarea la război a fost o modalitate de a urca în ierarhia socială şi de a-şi obţine capital politic.

Integrarea politică

La alegerile parlamentare din octombrie 2014, orice partid cu şanse de a trece pragul electoral a făcut curte combatanţilor şi comandanţilor paramilitarilor ucraineni. Ca umare, în Rada Ucrainei au fost aleşi numeroşi militari, între care comandanţii celor mai importante patru batalioane paramilitare de pe front: Semen Semencenko – Donbas, Iurii Bereza – Dnepr-1, Andrei Biliţkii – Azov şi Serghei Meliniciuc – Aidar. De fapt, acesta a fost cel mai eficient mod de a-i aduce sub control pe paramilitari, deoarece, o dată aleşi în parlament, aceşti lideri au cedat posturile militare unor persoane numite de autorităţi. 

Într-un fel sau altul, aproape toate batalioanele paramilitare ucrainene de pe front se află acum fie în componenţa Armatei, fie în componenţa Gărzii Naţionale, fie a Poliţiei. Mai departe, Armata ucraineană va fi compusă dintr-un nucleu de profesionişti, cu experienţă de luptă, care îşi va face serviciul militar pe bază de contract. La fel, Poliţia şi Garda Naţională vor putea beneficia de experienţa militară a combatanţilor înrolate în aceste structuri pe bază de contract. Nu în ultimul rând, acei voluntari care vor decide să revină în sectorul civil vor reprezenta o rezervă valoroasă – deoarece pacea nu pare să aibă şanse să vină curând în Ucraina. 

În bătălia politică, Pravîi Sector mizează pe reforme radicale „aici şi acum”, pe când noua administraţie de la Kiev are o agendă mai moderată şi mai blândă faţă de vechea elită economică şi politică a lui Ianukovici.

II. Partidul cu membri înarmaţi

O evoluţie aparte în politica ucraineană o are Pravîi Sektor. Provine din circa şase mişcări ultranaţionaliste din vestul Ucrainei, care se revendică de la mişcări naţionaliste ucrainene din perioada celui de-Al Doilea Război Mondial. Trizub, UNA–UNSO, Adunarea Social-Naţionalistă şi alte trei organizaţii de extremă dreaptă au format Pravîi Sektor pe baricadele Maidanului, ca forţă de rezistenţă împotriva regimului lui Ianukovici. Noul grup paramilitar a coagulat un număr mare de foşti combatanţi din Transnistria, Cecenia, Georgia ori foşti poliţişti şi membri ai unor organizaţii criminale. Liantul: ideologia naţionalistă şi respingerea trecutului sovietic. Pe baricadele Euromaidanului, Pravîi Sektor a jucat rolul detaşamentelor de elită, iar membrii organizaţiei şi-au câştigat reputaţia de „eroi ai revoluţiei”, iar mai apoi de „eroi ai războiului”.

Cele două batalioane paramilitare ale Pravîi Sektor, care staţionează în Donbas, au statut independent, deşi preşedintele Poroşenko a afirmat în nenumărate rânduri că va cere dezarmarea paramilitarilor care nu se supun guvernului. În cazul acestei organizaţii, situaţia este complicată de faptul că Pravîi Sector a devenit partid politic, situat în opoziţie faţă de guvern – un partid politic cu membri înarmaţi... 

Dincolo de laturile politică şi militară, Pravîi Sektor este şi un fenomen social. Predecesorii săi din aripa dreapta-naţionalistă erau consideraţi marginali şi nu se bucurau de simpatia populaţiei. Pravîi Sektor a fost re-branduit, dar a şi nimerit într-o realitate socială diferită. În contextul ruperii definitive  de Rusia şi a re-inventării naţiunii, Pravîi Sektor a adus o notă naţionalistă identităţii ucrainene în formare. Cu naţionalismul devenit trendy, nu e de mirare că radicalii au devenit destul de populari, îndeosebi în rândul tinerilor. Partidul Pravîi Sektor nu e unicul care a folosit acest val de re-inventare a naţiunii, dar a fost cel care a purtat simbolurile şi memoria istoriei dificile a Ucrainei din secolul 20. Salutul naţionaliştilor ucraineni, „Slava Ucraine! Gheroiam Slava!” (Slavă Ucrainei! Slavă Eroilor!), a intrat acum în uz public şi a devenit un must în discursurile politicienilor ucraineni. Iar steagul lui Bandera, considerat anterior drept manifestare de radicalism, flutură acum în toate regiunile ucrainene. Aşa că Pravîi Sektor e mai mult decât un partid, e o mişcare socială, a cărei ideologie naţionalist-radicală influenţează viitoarea imagine de sine a naţiunii ucrainene. 

Bătălia politică 

Intrarea în politică a liderului Pravîi Sektor, Dmitro Yarosh, era previzibilă, deoarece pe baricadele de pe Maidan era unul din cele mai populare personaje. Deşi la alegerile prezidenţiale a obţinut sub un procent, iar la alegerile parlamentare partidul său abia a reuşit să câştige un loc în Parlament, vocea Pravîi Sektor este ascultată, îndeosebi în afacerile militare. Yarosh a deţinut câteva luni postul de consilier al şefului Statului Major al Ucrainei, numit chiar de Poroşenko. De altfel, mai mulţi liderii de grupuri paramilitare au fost consultaţi şi plasaţi în posturi din domeniul militar. În domeniile politic sau civil au avut însă un acces mult mai limitat. De fapt, ca şi pe predecesorii săi, membrii Pravîi Sector au fost folosiţi ca detaşamente de asalt de către forţele pro-occidentale şi ca sperietoare pentru etnicii ruşi de către elita lui Ianukovici. Nu e de mirare că rebeliunea din estul Ucrainei a fost justificată de teama de naţionaliştii din vestul ţării. 

Pravîi Sektor a intrat în politica mare cu o agendă activă şi radicală: destrămarea rămăşiţelor regimului lui Ianukovici şi reforma statului ucrainean. Guvernul pro-european nu i-a împiedicat pe paramilitari să intimideze vechea elită a Partidului Regiunilor, deoarece, la acel moment, asta era în interesul lor direct. Totuşi, în anumite cazuri, forţele de ordine au acţionat destul de dur. Bunăoară, pe 24 martie 2014, unul din liderii Pravîi Sector, Alexandr Muzîciko, cunoscut în mediile criminale ca Saşko Belîi, a fost lichidat într-o operaţiune specială a MAI. Veteran al războiului din Cecenia şi membru al mafiei din vestul Ucrainei, Muzîciko acţiona cu prea mult zel, fapt pentru care statul a intervenit destul de rapid. Muzîciko a devenit erou în rândurile radicalilor, însă nu eliminarea lui a declanşat actualul conflict între Pravîi Sektor şi Guvern. 

În bătălia politică, Pravîi Sector mizează pe reforme radicale „aici şi acum”, pe când noua administraţie de la Kiev are o agendă mai moderată şi mai blândă faţă de vechea elită economică şi politică a lui Ianukovici. Reformele guvernamentale au efect pe termen lung, dar uneori fac compromisuri cu unele realităţi sociale şi economice. În final, noua elită politică nu e atât de nouă, deci, nemulţumirea populară e lesne de înţeles. „Revoluţia trebuie dusă până la capăt” este unul dintre sloganurile radicalilor. Integritatea a fost o cerinţă-cheie a întregii societăţi, iar Pravîi Sektor a fost unul dintre purtătorii acestui mesaj. Dar motivaţia partidului nu e doar una pur civică. Naţionaliştii ucraineni au suferit destul de mult pe timpul lui Ianukovici, cu şi fără motiv, deci vendeta personală este parte din ecuaţie. În plus, în joc e şi un simplu calcul de putere. Pravîi Sector câştigă popularitate în faţa unui guvern care nu are rezultate imediate. Iar discursul radical e împărtăşit şi de alte partide parlamentare din opoziţie. 

În afara controlului 

În contextul războiului şi al anumitor probleme cu reformarea statului, paramilitarii şi militarii ucraineni care luptă în Donbas nu s-au ruşinat niciodată să ameninţe cu un „marş spre Kiev”, dacă nu vor fi ascultaţi. De cele mai multe ori a fost doar un bluf, cerinţele combatanţilor fiind pur pragmatice: întoarcerea acasă, o mărire de salariu, demiterea unor funcţionari. Pravîi Sektor nu a făcut excepţie, ameninţând de nenumărate ori că va merge să facă un nou Maidan la Kiev. Cerinţele lor principale au ţinut de demisia ministrului de Interne, cu care au vechi rivalităţi personale, dar şi unele noi, de putere. 

Participând la război, organizaţia a devenit o putere militară, iar resursele sale au început să fie utilizate şi în alte scopuri decât cele de apărare. În unele cazuri, membrii Pravîi Sektor au început a acţiona în ilegalitate, în scopuri individuale sau colective. S-au dedat la intimidarea unor funcţionari indezirabili, la reglări de conturi, furturi, atacuri armate asupra unor grupări mafiote. Toate, sub cupola politică a partidului condus de Yarosh, care, ca un politician talentat, justifică acţiunile membrilor săi prin necesitatea demontării definitive a regimului lui Ianukovici şi instaurarea unei dreptăţi sociale. Dacă însă nu şi-ar asuma responsabilitatea pentru acţiunile membrilor, organizaţia s-ar destrăma în fracţiuni mici, extrem de agresive. 

Cazul din localitatea Mukacevo, în vestul Ucrainei, unde membrii Pravîi Sektor au utilizat armele pentru a-şi subordona contrabanda de ţigări, este extrem de relevant. Schimbul de focuri, din iulie, între Pravîi Sector şi poliţia locală, implicată şi ea în contrabandă, a avut ca rezultat câţiva morţi şi implicarea armatei. Yarosh a fost nevoit să-şi asume responsabilitatea politică pentru acest caz, deoarece risca dezmembrarea organizaţiei în facţiuni înarmate care să acţioneze pe cont propriu. Membrii Pravîi Sektor au recurs la proteste paşnice în Kiev şi în alte oraşe ucrainene pentru a presa guvernul să-i ierte pe paramilitarii implicaţi în ciocnirile de la Mukacevo. Aparent le-a reuşit – cu toate acestea, organizaţia a anunţat necesitatea unui referendum cu privire la demiterea lui Poroşenko. Disensiunile dintre guvern şi paramilitarii din Pravîi Sector devin tot mai mari odată ce războiul din Donbas pierde din intensitate. 

Ce urmează în Vest

Tradiţia organizaţiilor paramilitare ideologizate e înrădăcinată în memoria colectivă a ucrainenilor. Cazacii lui Hmelniţki, anarhiştii lui Mahno, naţionaliştii lui Bandera, iar acum Pravîi Sector şi alţi paramilitari din Donbas au câştigat simpatia populară, în contextul în care statul ucrainean a fost extrem de slab. Discursul populist, naţionalist, cuplat cu capacitatea de acţiune politică şi militară, sporesc potenţialul organizaţiei Pravîi Sector. Duşmanul comun – Rusia, dar şi perioada de instabilitate din Ucraina vor amâna rezolvarea problemei acestor extremişti înarmaţi şi protejaţi politic până la timpuri mai bune. Ca şi predecesorii săi, Pravîi Sektor este util administraţiei de la Kiev, deoarece are capacităţi militare pentru a acţiona, de exemplu, în Transnistria, la hotarele căreia sunt dislocate câteva corpuri militare ale organizaţiei. Totuşi, o dată ce pericolul invaziei ruseşti se va reduce la zero, iar febra naţionalistă din societatea ucraineană va scădea, problema Pravîi Sektor va fi prima pe agenda oricărui guvern. Va fi o problemă politică majoră pentru sistemul politic ucrainean, care pare că se va restructura de la modelul partidelor pro-ruse vs pro-vestice spre un model de partide moderate vs radicale. 

Merită arătat că, dacă Euromaidanul a mobilizat intelectualitatea şi păturile sociale care au dorit să rupă cu trecutul sovietic, în estul Ucrainei a avut loc rebeliunea lui „homo sovieticus”, atât sociologic, cât şi identitar. 

III. Agenţii ruşilor, din estul Ucrainei

Insurgenţa din estul Ucrainei se datorează în mare parte grupărilor paramilitare separatiste. Populaţia locală, captată rapid de mass-media rusă, s-a mobilizat activ pentru realizarea secesiunii şi crearea aşa-zisei Novorossia, care să includă regiunile ucrainene de la litoralul Mării Negre. Beneficiind de particularităţile demografice ale regiunii – care, istoric, a reprezentat nucleul industrial al URSS şi a fost populată de „homo sovieticus” –, liderii separatiştilor şi specialiştii în PR din Rusia au reuşit să motiveze populaţia locală, ca şi numeroşi combatanţi ruşi, să lupte împotriva guvernului din Kiev. Folosiţi iniţial doar ca agenţi proxy, paramilitarii pro-ruşi din Est urmează să devină elita politică a regiunilor separatiste şi să negocieze cu guvernul de la Kiev condiţiile de menţinere a păcii. Pentru cei care în urmă cu doi ani erau şomeri, afacerişti rataţi sau traficanţi de droguri este o performanţă impresionantă.  

Ideologii şi oameni

Organizaţiile paramilitare reuşesc mobilizarea oamenilor prin ideologie şi propagandă; iar fără un duşman comun nu pot exista. Aşa funcţionează şi miliţiile pro-ruse din Donbas, deşi nu putem spune că ar avea o ideologie comună. În regiune coexistă mai multe discursuri ideologice, unele chiar opuse: pan-slavismul, ortodoxia, monarhia, comunismul, memoria celui de-Al Doilea Război Mondial, teama de naziştii ucraineni şi acordul cu nazismul rus, eurasianismul, anti-occidentalismul, anarhismul. Acest mix de motivaţii şi discursuri fac ca respectivele republici separatiste să nu aibă un proiect politic coerent, cu un discurs care i-ar mulţumi pe toţi. Dincolo de ideologie, cei care au luat armele în mâini sunt motivaţi şi de calcule pragmatice sau chestiuni strict personale. Creşterea în ierarhia socială, posibilitatea îmbogăţirii, vendetele politice şi personale sau dorinţa de senzaţii tari au atras numeroşi entuziaşti, muncitori, şomeri şi chiar criminali, care au considerat că războiul este o metodă de a începe o viaţă nouă. 

Din punct de vedere sociologic, grupările paramilitare din regiunile separatiste sunt foarte diverse. În regiune, există un batalion format din mineri (Kalmius), altul alcătuit din foşti poliţişti şi veterani ai serviciilor speciale (Vostok), dar şi Oastea cazacilor de pe Don. În diferite perioade, de partea separatiştilor au luptat un batalion din Ossetia de Sud şi Batalioanele Morţii ale durului lider cecen Ahmad Kadîrov. Se mai află acolo rezervişti şi veterani ai războaielor din Cecenia şi Afganistan, ca şi „militari în vacanţă” din Rusia; plus câţiva radicali sârbi şi bulgari. Merită arătat că, dacă Euromaidanul a mobilizat intelectualitatea şi păturile sociale care au dorit să rupă cu trecutul sovietic, în estul Ucrainei a avut loc rebeliunea lui „homo sovieticus”, atât sociologic, cât şi identitar. 

Tronuri pe baionete 

Tehnica militară, muniţiile, banii, informaţiile, tehnologia, paramilitarii şi consilierii militari ruşi nu au lipsit nicio clipă din această zonă de conflict. Cu timpul, armata rusă i-a înlocuit, în mare parte, pe paramilitarii ruşi, care au primit un rol secundar în apărarea regiunilor separatiste. Epuizaţi moral şi fizic, numeroşi voluntari ruşi au ales să plece acasă, lasând grupările paramilitare estice în poziţie vulnerabilă. În urmă cu un an, situaţia era diferită: asistaţi de consilieri ruşi şi beneficiind de slăbiciunea armatei ucrainene, la un moment dat, paramilitarii au fost aproape să realizeze coridorul terestru spre Crimeea. 

În Doneţk, după înfrângerea forţelor lui Igor Strelkov, colonel FSB în rezervă, s-a impus organizaţia OPLOT, al cărei lider, Alexandr Zaharcenko, a devenit preşedintele republicii separatiste. Separatiştii au încercat chiar, dar fără succes, să creeze o armată profesionistă în jurul OPLOT. Organizaţia a evoluat dintr-un club sportiv din Harkov. La origine, membrii săi au fost foşti militari şi membri a forţelor speciale ale Internelor. Aliatul OPLOT-ului este Vostok, grupare paramilitară condusă de fostul şef al unui detaşament Spetsnaz al serviciilor speciale ucrainene, Alexandr Hodakovskîi. Vostok a fost cooptat la guvernare, şeful său primind portofoliul aşa-ziselor servicii speciale ale Doneţkului. Similar, batalionul Sparta, în frunte cu şeful său, „Motorolla”, fost angajat la o spălătorie de maşini, a fost şi el cooptat la guvernare, deşi cu un portofoliu minesterial puţin important. Toate cele trei forţe majore din Doneţk sunt coordonate de consilieri ruşi, unica forţă care poate asigura pacea între trei lideri ce aspiră la postul de şef al regiunii. 

În Lugansk, situaţia e mult mai complicată. „Oastea Novorossiei”, din această regiune, este fragmentată în fracţiuni concurente, cu ideologii opuse. Igor Plotniţkii, şeful celui mai mare batalion de paramilitari local, Zarea, este şi şeful republicii autoproclamate – dar este contestat de celelalte grupări. Conflictele interne între paramilitarii din regiune au fost atât de intense încât la un moment dat armata rusă a recurs la lichidarea concurenţilor lui Plotniţkii, printre care şi pe Pavel Dremov şi Alexei Mozgovoi, liderii celor mai respectate batalioane paramilitare locale. În prezent situaţia s-a liniştit, datorită armatei ruse, care prin prezenţa sa garantează puterea politică a lui Plotniţkii şi asigură loialitatea facţiunilor faţă de comandamentul unic al forţelor armate din Lugansk. În alte condiţii, separatiştii ar putea lansa o rebeliune împotriva unui preşedinte suspectat de activităţi criminale şi cu reflexe de dictator. 

Ce poate urma în Est 

Şefia republicilor separatiste a fost oferită liderilor celor mai mari organizaţii paramilitare: OPLOT şi Zarea. Transferul puterii politice către paramilitari a fost realizat în august 2014, iar de atunci evoluţiile interne din cele două republici separatiste depind total de raportul de forţe dintre facţiuni. În Doneţk s-a mers pe calea integrării liderilor paramilitari în structurile politice ale republicii separatiste. Liderii tuturor grupărilor au statut de generali, miniştri, funcţionari în administraţia locală, aceasta asigurând loialitatea lor faţă de Alexandr Zaharcenko, preşedintele republicii. În Lugansk, unde fracţiunile concurente erau numeroase, liderul republicii, alături de militarii ruşi, au mers pe calea conflictului şi lichidării fizice a concurenţilor. În mod evident, cele două modele nu asigură monopolul violenţei, condiţie de bază pentru stabilizare. Practicile politice din aceste regiuni seamănă mai mult cu aranjamentele între grupări criminale, care, deşi se află sub cupola unui sigur lider, îşi păstrează autonomia totală în acţiuni. 

În aceste regiuni separatiste, puterea militară generează puterea politică, iar gruparea cea mai puternică, evident, va forma noua elită de putere locală. Totodată, puterea militară generează şi putere financiară, mai ales dacă luăm în calcul că business-ul local e protejat tot de paramilitari. 

Soarta paramilitarilor ruşi din estul Ucrainei este uşor de prezis. Cât timp mai există posibilitatea conflictului militar cu Ucraina, ei vor fi utili Rusiei şi toleraţi de liderii politici ai republicilor separatiste. O dată ce această nevoie va dispărea, vor supravieţui doar cei care au depus armele sau au intrat în marea politică. Este natural ca un guvern, fie unul şi separatist, să caute să dobândească monopolul asupra violenţei, pentru a asigura un minim de securitate populaţiei locale. 

Problema este că paramilitarii ruşi, dar şi ucraineni, îşi menţin puterea şi influenţa datorită războiului. Nu e de mirare atunci că, de ambele părţi a frontului, paramilitarii încalcă constant acordurile de la Minsk, plasând regiunea la limita unui conflict militar de proporţii. 

Serghei Velenciuc urmează masterul de Studii de Securitate şi Analiza Informaţiilor al Facultăţii de Sociologie, Universitatea Bucureşti. La începutul acestui an a început un stagiu în redacţia FPR, pentru care urmăreşte evoluţiile din Europa de Est, îndeosebi din Ucraina şi R. Moldova.