Lumea lui Augustin: previziunile Antichităţii Târzii despre secolul 21 şi criza din Siria

Sfântul Augustin, în viziunea pictorului Antonio Rodríguez (1636 - 1691)  FOTO wikipedia.org

Pax Romana a fost o perioadă de relativă pace şi stabilitate în întreg spaţiul mediteranean. Însă orice evoluţie istorică este rezultatul unor convulsii careafectează stabilitatea existentă la momentul respectiv. / de Robert D. Kaplan

Articol publicat în Ediţia FP România nr 37 (noiembrie/ decembrie 2013), apărută pe 24 decembrie

În anul 200, Imperiul Roman supravieţuia în umbra recent decedatului împărat şi filosof păgân Marcus Aurelius. Supravieţuirea sa era uimitoare, într-un context în care, potrivit istoricului Peter Brown de la Universitatea Princeton, ordinea la nivel mondial era menţinută de „un cerc magic de conservatori care se fereau de problematizări”. Însă în următorii 500 de ani lucrurile aveau să se schimbe. 

În anul 700, Imperiul Roman dispăruse din Orientul Apropiat, Europa îmbrăţişase creştinismul, iar Orientul Apropiat şi aproape întreaga Africă de Nord deveniseră musulmane. În această epocă, diverşi sectanţi şi eretici extremişti creştini, săraci şi lipsiţi de educaţie, precum donatiştii, sau călugări care electrizau mulţimile cu discursul lor, s-au împrăştiat în bazinul mediteranean, ca să ardă şi să terorizeze sinagogile şi templele păgâne, înainte de a cădea ei înşişi pradă armatelor arabe din nordul Africii care militau în favoarea unei religii noi şi mult mai austere. În acest timp, goţii pustiau Europa, iar în Asia Mică un conflict stătea să izbucnească între creştinii care se închinau la icoane şi alte imagini sfinte şi cei care doreau ca aceste obiecte ale veneraţiei să fie distruse. După cercetări îndelungate, Brown a găsit un termen potrivit pentru a denumi epoca în care lumea s-a schimbat cu 180 de grade – Antichitatea Târzie. 

Antichitatea Târzie a fost caracterizată prin ample schimbări civilizaţionale, deşi acestea nu au fost  documentate ca atare la vremea respectivă. Scriind despre Evul Mediu, care a urmat, istoricul R.W. Southern de la Universitatea Oxford nota: 

„Ne confruntăm pretutindeni cu o tăcere privind marile schimbări ale istoriei”.

Astfel, Antichitatea Târzie pare a fi o perioadă dramatică deoarece i se cunosc doar începutul şi sfârşitul. Între acestea, orice alt moment al acestei jumătăţi de mileniu în spaţiul mediteranean nu era neapărat atât de dramatic încât să nu se poate stabili un curs evident al lucrurilor. Desigur, cronologia istorică are un tempo mai rapid în prezent, şi mii şi mii de cuvinte au fost scrise, chiar numai în aceste pagini, despre Primăvara Arabă, creşterea puterii militare a Chinei, tumultul din Uniunea Europeană, programul nuclear al Iranului şi ştirbirea hegemoniei americane după încheierea Războiului Rece. Dar chiar şi aşa, putem noi oare stabili mai bine decât oamenii Antichităţii Târzii care este direcţia în care se îndreaptă evenimentele? 

Erodarea rolului Americii de Mare Putere care organizează mersul întregii comunităţi internaţionale, şi care până acum s-a bazat pe recunoaşterea publică a puterii sale şi absenţa oricărei încercări externe de a forţa statu quo-ul, a produs dezorientare în rândul elitelor de la Washington şi New York, a căror dezvoltare profesională este strâns legată de implicarea americană pro-activă în străinătate. Şi niciun alt eveniment nu a fost atât de puternic în a evoca slăbirea puterii Statelor Unite, dar şi reapariţia sentimentului izolaţionismului în rândul cetăţenilor americani, decât situaţia din Siria.

Siria de astăzi este Levantul din trecut, centrul geografic al Antichităţii Târzii. Iar dezintegrarea sa, precum fărâmiţarea Libiei, Yemenului şi Irakului, dar şi convulsiile puternice din Tunisia şi Egipt, nu reprezintă nicidecum naşterea libertăţii în aceste zone, ci mai degrabă colapsul autorităţii centrale. 

Aşa cum Roma Imperială nu a reuşit să salveze Africa de Nord, nici Statele Unite nu vor reuşi să salveze Orientul Apropiat, întrucât sondajele de opinie au arătat că americanii de rând nu mai vor să audă de angajamente militare în străinătate. Cel mai probabil rezultat este apariţia anarhiei în zonă, urmată de noi forme de hegemonie.

O imagine clară a antichităţii târzii este oferită la o privire atentă de viaţa Sfântului Augustin, de origine berberă, născut în 354 în Thagaste, unde astăzi se află Souk Ahras, la graniţa dintre Tunisia şi Algeria. Viaţa Sfântului Augustin s-a desfăşurat între epoca Romei clasice şi Evul Mediu, între peregrinările sale de la filosofia păgână spre maniheism şi încheind cu Creştinismul căruia i-a imprimat logica filosofiei lui Platon şi Cicero. 

Puteţi citi articolul integral în Ediţia FP România nr 37 (noiembrie/ decembrie 2013), apărută pe 24 decembrie