INTERVIU Horia Blidaru, expert europarlamentar: „E vremea ca morţii vii să dispară din politică”

„Asistăm la o tendinţă de răsturnare a ierarhiilor, de scoatere din scenă a unor structuri politice paralizate, care se voiau veşnice, fără să mai considere necesar efortul de a se legitima prin acţiune în serviciul cetăţeanului”, declară Horia Blidaru, expert la Parlamentul European şi analist pe teme europene pentru ziarul „Adevărul”.

 „Primenirea masivă a politicului a devenit condiţia indispensabilă a rezistenţei democraţiei la asaltul iliberal-autoritar şi a relansării proiectului european de către lideri cu viziune şi voinţă”, consideră Horia Blidaru.

D-le Horia Blidaru, victoria lui Emmanuel Macron a provocat, pentru moment, un puternic suspin de uşurare în întreaga Europă. Ce impact credeţi, însă, că va avea pe termen mediu şi lung asupra ofensivei populismului şi extremismului?

Neaşteptatele opţiuni anglo-americane pentru Brexit şi Trump i-au încurajat, anul trecut, pe profeţii pretinselor revoluţii patriotice. Şi totuşi, austriecii în decembrie, olandezii în martie şi, acum, francezii au respins, în ultimul moment, forţele anti-europene. Democraţia şi UE au primit o gură de oxigen, atunci când se aflau pe muchia prăpastiei.

Din această fază, sunt două posibilităţi. Sper că decidenţii europeni vor şti să valorifice, în regim de urgenţă, această şansă pentru relansarea modelului democratic şi a proiectului integrării continentale. Dacă vor irosi această ocazie – şi avem motive să luăm în calcul această variantă iresponsabilă – înseamnă că acum ne bucurăm doar de amânarea dezastrului. Ceea ce poate însemna, de exemplu, că peste cinci ani nimeni nu va mai putea să împiedice instalarea unui lider al Frontului Naţional (FN) la Palatul Élysée.

Cât de puternică rămâne, în aceste condiţii, ameninţarea populist-extremistă, încât să exercite o asemenea presiune şi, implicit, asemenea temeri?

Vom vedea în curând la alegerile parlamentare din Franţa, pentru că există riscul ca FN să devină principala forţă de opoziţie. Vom vedea şi cum va înţelege noul preşedinte să-şi configureze majoritatea guvernamentală. Cred că va conta decisiv, într-o accepţiune mai largă, modul în care Macron îşi va gestiona succesul.

Din păcate, mulţi aleşi uită, imediat după vot, că, în fapt, nu ei au câştigat aceste alegeri, ci altcineva le-a pierdut. Aşa s-a întâmplat şi în Franţa. Nu atât Macron i-a rezistat lui Le Pen, cât mai degrabă opoziţia faţă de Le Pen l-a făcut pe Macron preşedinte. Euforia acestei victorii – categoric, istorice! – îi face pe unii să uite fragilitatea eşafodajului noului preşedinte francez.

Majoritatea votanţilor lui – 60%, potrivit unui sondaj dinaintea turului II – a admis că-l alege în lipsă de ceva mai bun. 66% este, într-adevăr, un rezultat impresionant. Şi totuşi, în condiţiile în care Marine Le Pen putea ajunge şeful statului, un sfert din alegători nu a votat în turul II – o rată de absenteism nemaiîntâlnită în ultimii 48 de ani. Şi tot din 1969 nu s-a mai întâmplat ca absenteismul să sporească de la un tur la altul. S-a înregistrat, de asemenea, un record de voturi albe şi anulate – 11,5% din sufragiile exprimate.

Aritmetic vorbind, 43,63% dintre alegătorii înscrişi pe liste au pus ştampila pe Macron. E în media prezidenţialelor franceze, dar e fără precedent faptul că o treime dintre francezi a refuzat să facă o alegere între cei doi finalişti, şi asta în ciuda apelurilor mobilizatoare la un baraj republican în faţa extremei drepte. E vorba, totuşi, de 16 milioane de cetăţeni fără opţiune valabilă, în vreme ce, pentru comparaţie, Macron a întrunit 20,7 milioane de voturi, iar Le Pen 10,6 milioane. De ce insist cu aceste date? Pentru că eu cred că aceste alegeri prezidenţiale au dat tonul unor mutaţii mai complexe decât alegerea acestui tânăr strălucit.

În fine, în perspectiva legislativelor, trebuie avute în vedere dispersia evidenţiată de primul tur al prezidenţialelor, mai exact caracterul cvadripolar al peisajului politic francez, precum şi probabilitatea ca „En Marche” să nu beneficieze pe deplin de dinamica electorală a liderului său. Mi se pare relevant faptul că, deocamdată, 49% din francezi ar prefera un regim de coabitare.

Ce înseamnă faptul că familiile politice tradiţionale, Stânga şi Dreapta în sensul lor clasic, n-au fost reprezentate în turul II al alegerilor din Franţa? Cât de real e riscul dispariţiei partidelor tradiţionale în Europa?

Suntem în plină extincţie a partidelor care nu înţeleg resorturile tensiunilor actuale din lumea democratică. Nici în runda finală din Austria n-au ajuns social-democraţii şi conservatorii, o altă premieră postbelică. Se multiplică accelerat opţiunile pentru extreme – şi nu mai e un specific sud-european, ca acum câţiva ani, explicabil prin efectele crizei economice. În Belgia, de pildă, a şocat recent un sondaj care indica Partidul Muncitorilor, de extremă stânga, pe locul 2 în opţiunile valonilor, cu 20,5% din preferinţe – de patru ori mai multe faţă de alegerile din 2014. Iar Le Pen a dublat scorul tatălui ei din 2002.

Sunt progresii alarmante, dar explicabile. În primul rând, prin lipsa de acţiune politică din ultimul deceniu pentru remedierea consecinţelor sociale ale crizei economice. Uitaţi-vă la dezastrul lăsat în urmă de Comisia Barroso sau la bilanţul lamentabil al lui Hollande.

Aceste involuţii sunt provocate, apoi, de fractura suvernită mai ales între social-democraţie şi clasele populare. Compromisul stângii cu neoliberalismul şi îndepărtarea ei de mase şi de valorile pe care le-a propovăduit de-a lungul secolului XX au profitat din plin extremelor.

E vizibilă, de altfel, ruptura dintre partide, în general, şi cetăţeni, din cauza inadecvării marilor familii politice la o realitate de o dinamică fără precedent după al doilea război mondial. În loc să răspundă presiunii populare de a se reinventa, partidele au preferat să se complacă într-un mod de a face politică expirat.

O spune foarte clar un fost preşedinte al Comisiei Europene, Romano Prodi: „Apartenenţa la un partid politic a devenit un handicap şi Macron a fost avantajat de faptul că nu a fost identificat cu un partid”.

Din această dublă criză cronicizată – de lideri şi ideologică – partidele nu mai pot ieşi decât dacă înţeleg că paradigma s-a schimbat radical. Una din noile tendinţe a fost sintetizată de acelaşi Romano Prodi: „politica este de acum complet personalizată”. Iar un analist francez compara victoria lui Macron asupra întregii clase politice franceze cu competiţia dintre Uber şi taxiuri ori cu cea dintre Amazon şi vechile librării.

Cum poate fi reconstruită ordinea politică, astfel încât discursurile populiste şi extremiste să-şi piardă impactul în spaţiul public?

E un truism că politica are oroare de vid. Câtă vreme social-democraţii, liberalii şi conservatorii nu formulează răspunsuri credibile şi eficiente la marile îngrijorări şi probleme din societăţile europene, terenul e liber şi fertil pentru extrema dreaptă şi stângă. Care sunt tot mai preocupate de cosmetizarea în formaţiuni radicale. Strategia lui Marine Le Pen de dediabolizare a Frontului Naţional a fost o astfel de încercare. Speranţa vine din partea unor iniţiative precum „En Marche”, cu doza de atenţie impusă de cifrele pe care le-am pomenit.

E esenţial, în această fază, ca lista partidului lui Macron pentru parlamentare să cuprindă – după ce se va depăşi faza uşor amatoristă a erorilor, controverselor şi corecturilor – aceeaşi pondere a reprezentanţilor societăţii civile ca în forma anunţată iniţial. M-a impresionat plăcut că pe „lista scurtă” 52% din candidaţi proveneau din societatea civilă şi din mediul antreprenorial şi, de asemenea, paritatea perfectă femei-bărbaţi. Ar fi un prim semn că simţul politic extraordinar al lui Macron se converteşte într-o viziune refondatoare a politicii franceze.

În orice caz, consider că asistăm la o tendinţă de răsturnare a ierarhiilor, de scoatere din scenă a unor structuri politice paralizate, care se voiau veşnice, fără să mai considere necesar efortul de a se legitima prin acţiune în serviciul cetăţeanului. Timpul lui „laissez faire, laissez passer” în politică a trecut. Cred că politica se întoarce, forţată de cetăţeni, spre rostul ei firesc.

Iar efectul contaminator – vom vedea, sper, în curând – e puternic. Cei care nu vor să vadă realitatea vor trăi drama binemeritată a socialiştilor francezi. În 2012, aveau 280 de deputaţi, cea mai bună performanţă după epoca Mitterand, şi acum sondajele îi obligă să se raporteze la umilinţa electorală din 1993, când au atins minimul istoric de numai 52 de aleşi în Adunarea Naţională. Sunt date care mă încurajează să îmi doresc ca această demonstraţie macroniană a faptului că ”da, se poate” nu se va opri aici.

E vremea ca morţii vii să dispară din politică. Şi dacă se poate la Paris, se poate şi la Bucureşti. Primenirea masivă a politicului a devenit condiţia indispensabilă a rezistenţei democraţiei la asaltul iliberal-autoritar şi a relansării proiectului european de către lideri cu viziune şi voinţă.

Horia Blidaru este, din 2008, expert europarlamentar la Bruxelles. Publică analize pe teme europene în „Adevărul” şi „Dilema veche”. Are experienţă jurnalistică şi juridică. Anul trecut, i-a apărut cartea „Ieri şi nicăieri – România în UE: Cronica unui start eşuat”.

Articol publicat iniţial pe europunkt.ro.