Ianukovici şi balanţa puterii

De câteva zile, problemele Ucrainei au crescut mult, fără a mai fi cale de întoarcere. Mai precis, ceea ce nu trebuia să se întâmple s-a adus la suprafaţă: baricadele în oraşe. Oricum ai numi ceea ce se întâmplă de câteva zile în Kiev şi în alte oraşe ale statului de nord, realitatea este simplă şi e destul de clar că este vorba de un conflict între putere şi o bună parte a societăţii.

Există un singur avantaj: faptul că taberele sunt cumva separate geografic, nefiind deocamdată un război doctrinar sau ideologic. Acum, avem încă un conflict civil între partizanii unui om şi partid – înţelese, de fapt, ca un anumit set de opţiune economică şi cei care nu mai doresc această paradigmă propusă de preşedinte.

Mai precis, unii se luptă pentru a-şi menţine anumite avantaje pe care le au – şi care ar trebui să fie veşnice, în opinia lor – iar alţii, pentru că vor mai mult şi văd în stat şi în instituţiile sale principalul obstacol în calea dezvoltării lor.

Totuşi, aceasta este doar o parte a ecuaţiei: protestele sunt efectele unor acumulări în societatea ucraineană, iar caracterul lor este inevitabil, pentru că vina cea mare nu stă în falia dintre estul şi vestul ţării sau la nivel de intervenţii din alte ţări pentru a inflama spiritele: adevăraţii vinovaţi sunt toţi cei ce au fost miniştri în Ucraina, precum şi marea masă a parlamentarilor.

Primul lucru pe care trebuie să îl fixăm în mintea oricărui – chiar şi la nivelul politicii noastre, unde cantitatea de intelect e redusă – este această lege inflexibilă, care nu admite contraziceri: un stat bine guvernat, bine administrat şi cu o creştere economică efectivă nu are manifestaţii de protest violente. De fapt, nu prea are manifestaţii, căci buna guvernare şi buna administrare aduc încrederea cetăţenilor în instituţiile statului, iar creşterea economică aduce locuri de muncă, adică mai puţini oameni cu mult timp liber.

Ucraina are această problemă, chiar dacă are o anumită particularitate, legată de momentul obţinerii independenţei.

Concret, din 1991 pînă acum au trecut 22 de ani, timp suficient pentru ca generaţia de politicieni ce a obţinut desprinderea din URSS să îşi arate limitele. Aici, sintagma „limite” are două accepţiuni, care trebuie analizate cumulativ: până unde este capabilă să acţioneze clasa politică şi ceea ce trasează ca proiect de ţară. Or, ei nu au reuşit să traseze mai nimic, din câte se pare – nu judecăm aici contextul – şi au acţionat în general prost, având rezultate slabe în economie.

Proiectul de ţară este acum pe buzele tuturor, pentru că el înseamnă inclusiv alegerea unui anumit tip de alianţe politice, militare şi economice. Faptul că ideea de proiect de ţară este înţeleasă de toţi ucrainenii apare tocmai din această separare a regiunilor ţării, în faţa manifestaţiilor.

De fapt, tocmai inexistenţa proiectului – sau balansările suficient de echilibrate în spre diferitele direcţii posibile au făcut ca mişcarea de contestare a lui Ianukovici să nu se extindă în toată ţara. Dacă un proiect de ţară care l-ar fi exclus pe Ianukovici ar fi fost acceptat de măcar 70% – 75% din cetăţenii statului ucrainean, preşedintele ar fi fost demis în mai puţin de 72 de ore. Dar, cum nicio direcţie posibilă pentru marele film Ucraina, proiect de ţară nu se impune cu adevărat, rezultă că această stagnare naţională rămâne şi începe să complice existenţa statului la nivel regional, ceea ce se vede în hărţile postate pe internet cu privire la cine controlează azi sediile administraţiilor regionale. Repet, tocmai faptul că aceste elemente de ecuaţie trebuie analizate cumulativ face ca statul ucrainean să mai existe încă.

Iar aceasta, pentru că în prima parte, legată de buna guvernare şi buna administrare a statului, rezultatele sunt catastrofale. Şi le recunosc cam toţi ucraienenii. Aceasta, pentru că... şi cauzele acestor eşecuri sunt multe şi comportă o discuţie prea largă, care îşi are locul într-o publicaţie de specialitate cotată în bazele de date cerute de ministerul Educaţiei.

Succesul unei ţări, sub aspect administrativ, se măsoară în mai multe modalităţi, dar eu prefer să mă folosesc aici de trei indicatori, pentru că ei exprimă realităţile, chiar dacă sunt puţini cinici.

Primul este legat de numărul de cetăţeni care au emigrat din acea ţară. Al doilea, câte persoane vin în acea ţară. Ultimul, la fel de important, este mortalitatea, căci ea este indicatorul suprem al funcţionabilităţii articulate a multor structuri administrative şi private: spitale, clinici, şcoli, universităţi, industrie de vârf, agricultură – din nou, explicaţiile ar fi foarte largi.

În World Factbook, Ucraina apare cu o populaţie de 44,57 milioane locuitori – iar la ultimul recensământ datele erau de 46 de milioane. În acelaşi timp, e pe locul 2 în lume la capitolul mortalitate – iar asta înseamnă ceva, sub aspectul îngrijirilor medicale, cu aproape 16 la mie, la o rată a naşterilor de 9,5 la mie. Asta numai bună guvernare nu înseamnă: mai ales că, în urma mai multor discuţii cu diferite persoane pe străzile Kievului, mi s-au spus că, în realitate, populaţia ţării este de 40 de milioane locuitori sau chiar mai puţin. Or, aceşti oameni nu sunt morţi, ci emigranţi, şi este evident că nu au făcut-o de bine.

Iar pentru că pe lânga buna guvernare şi buna guvernare mai trebuie şi eficacitate a economiei, vom preciza doar o comparaţie: România este estimat cu un PNB de 12,700 dolari, pe când Ucraina cu doar 7,300! La o populaţie mai mult decât dublă – având deci un potenţial mai mare – Ucraina are rezultate mai slabe decât ţara noastră, care nu este cunoscută ca model de bună guvernare!

Aici a fost, de fapt, greşeala lui Ianukovici. Protestele majore izbucnite ar fi putut să fie uşor aneantizate trăgând de timp. Rusia îi întinsese lui o mână de ajutor – nu analizăm calculele politice de la Moscova – şi se putea rezolva. Ei bine, faptul că a introdus violenţa în Capitală i-a fost fatal, din clipa aceea s-a trecut Rubiconul, cu toate efectele posibile.

Cele mai importante efecte sunt cele economice – să nu ne amăgim, politicul vine în planul doi în secolul XXI. Cursul monedei ucrainene nu este sigur în aceste zile, iar pe termen lung va fi şi mai complicat, pentru că nici alte monede din regiune – unde economia ucraineană exportă – nu se simt prea bine. În plus, imaginea de stat nesigur din punct de vedere politic şi administrativ de obicei atrage retrageri de capital sau pierderea de investiţii. Astăzi, după cum spunea un economist, bani există, dar sunt ca iepurii – fricoşi, iar la primul simptom de tulburare fug.

Cum situaţia din teren este în continuare dificilă, şi economia va începe să simtă acest lucru. Da, oamenii se căsătoresc, da – oamenii merg la serviciu, dar o economie nu trebuie să fie statică, ci mereu în dinamism pe panta ascensiunii. Dinamismul prin cădere se numeşte crah bancar sau prăbuşire economică şi are ca efect tulburări sociale.

Trebuie să îi înţelegem pe investitori: într-o ţară cu justiţie selectivă, recunoscută pentru corupţie, unde predictibilitatea sistemului administrativ-financiar lipseşte – ea fiind efectul bunăvoinţei politice – nu prea merită să „bagi bani”, pentru că nu îi poţi recupera uşor. Nici bunăvoinţa Rusiei nu este nelimitată, preşedintele Putin declarând ieri foarte clar că ajutorul oferit de Moscova nu este o donaţie, ci doar un împrumut care trebuie restituit.

O ţară nu se poate dezvolta având relaţii comerciale doar cu câteva state, ea are nevoie de diversificare. Comportamentul de acum al societăţii ucrainene este unul care nu ajută la imaginea ţării, iar o imagine proastă în zona statului de drept – pentru că de multă vreme corupţia a atins măduva sistemului administrativ ucrainean – este o invitaţie deschisă la fuga investitorilor.

Două chestiuni mai trebuie precizate, pentru o înţelegere deplină a situaţiei. Ianukovici a mai fost prim-ministru, deci trebuia să ştie ce înseamnă o economie. Nu era la prima mare funcţie în viaţă, avea experienţă. Faptul că din februarie 2010 până acum nu a îmbunătăţit guvernarea, sistemul administrativ şi economia nu se poate ascunde, iar asta a însemnat pierderea bazei de putere. Să nu credem că în estul Ucrainei el este prea popular: în realitate, partidul său nu are alt om pe care să îl propună electoratului.

Gafa aceasta, legată de disproporţia dintre experienţa şi rezultatele efective l-au costat foarte tare şi pe Iuşcenko, cum costă şi la noi ţară – legea aceasta e la fel de inflexibilă, doar momentul în care se realizează maxima prăbuşire este diferită.

În final, mai trebuie înţeles ceva: Ianukovici are 63 de ani şi nu este înconjurat de oameni prea tineri. Dar cei care îl contestă pe stradă sunt, în general, oameni sub 45 de ani.

Generaţia sub 45 de ani a Ucrainei este formată din două categorii.

Primii sunt oameni care au luptat cumva pentru independenţă – votul de desprindere din 1 decembrie 1991 a consemnat peste 90% voturi pro, ceea ce înseamnă că şi estul a votat în proporţie masivă – iar zona de est este mai bine populată. Aceşti oameni au avut speranţe mari în 1991, iar carenţele guvernărilor nu le-au dat multe alternative. În plus, la 45 de ani eşti în plină maturitate şi forţă, de aceea funcţiile cele mai importante din viaţă se obţin în general pe la acest moment.

A doua generaţie este formată din cei născuţi în preajma independenţei şi după, deci oameni de 27  de ani şi mai tineri, care acum au nevoie de locuinţe, de locuri de muncă bine plătite, de familii, de confort. Ceea ce statul nu prea oferă – şi nu permite să se realizeze prea uşor pe cont propriu, deoarece corupţia sufocă iniţiativele.

De aceea, trebuie să înţelegem că protestele sociale veneau oricum, pentru că se apropie alegerile. Ceea ce se întâmplă acum este, însă, devierea spre ceva ce a scăpat de sub control.

În final, mai trebuie înţeles ceva: în paradigma puterii, existenţa în acelaşi timp într-un stat a două funcţii – preşedinte şi prim-ministru – nu e bună mai nicăieri, pentru că apare conflictul imagologic şi de putere între purtătorii celor două funcţii, oricât de echilibrat ar fi sistemul constituţional.

În momentul în care există ambele funcţii, cel mai bine este ca preşedintele să fie mai puternic decât primul-ministru, astfel încât primul – ales de obicei de mai mulţi oameni decât primul-ministru – să nu fugă de răspundere şi să îşi merite realegerea. Dacă e invers, se pare că nu e prea bine, deoarece există completul de imagine, legat şi modalitatea de alegere în funcţie.

Aici, Ianukovici a respectat legea puterii şi a ales un prim-ministru care nu îi ieşea din cuvânt. Faptul că acesta era supus era recunoscut şi ştiut de toţi. Or, în momentul în care prim-ministrul demisionează, indiferent sub ce pretext, rezultă că puterea preşedintelui scade. Prim-ministrul este, în această logică a puterii, nu doar supus şi loial preşedintelui, ci şi mâna sa dreaptă în materie administrativă.

Demisia lui echivalează cu căutarea unui nou om de calitate – adică, capabil să îl ajute să câştige alegerile. Cum însă Rubiconul s-a trecut în momentul în care anumiţi oameni au asasinat protestari, ne aflăm în situaţia în care un om nu mai vrea decât realegerea şi calmul social, iar ceilalţi plecarea lui şi – de fapt – schimbarea întregii clase politice, incapabile să ajungă la consens asupra proiectului naţional, dar şi să asigure o reală bună guvernare, bună administrare şi economie competitivă.

Multe ar mai trebui scrise şi analizate, dar acum mă opresc la a spune că ... Ianukovici rezistă.