Defazarea lui Putin şi a PSD

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Vladimir Putin va fi reales duminică într-un scrutin prezidenţial marcat de dezinteres şi dezinformare
Vladimir Putin va fi reales duminică într-un scrutin prezidenţial marcat de dezinteres şi dezinformare

Lucrurile s-au schimbat net, în occident, la nivel social. Dar şi politic. La aceste modificări, Rusia şi nomenclatura postcomunistă din România şi estul Europei sunt departe de a se fi adecvat.

Până de curând, discuţia despre patriotism se încheia în vest cât ai zice peşte. Abia o deschideai elogiind, în mediile intelectuale, iubirea de ţară, că te trezeai calificat subit drept nul şi neavenit, fraier, cantonat în trecut şi iremediabil caduc. Lucrurile sunt pe cale să se schimbe radical.

A exalta virtuţile naţionale ori a deplânge inadecvarea religiei musulmane la democraţie şi la valorile occidentale continuă, ce-i drept, să provoace, în trombă, acuze neprobate de „reacţionarism” ori „fascism” şi tentative stupide de marginalizare a vocilor îngrijorate de soarta lumii libere. Dar se aud, tot mai distinct, chiar şi-n Germania, şi glasurile altora. În speţă, ale celor care, în numele libertăţii, condamnă marginalizările intempestive pe bază de relativism şi de ideologie progresistă.

Situaţia s-a modificat decisiv însă nu doar la nivel societăţilor apusene. Speriaţi de globalizare, naţiunile occidentale şi-au trimis clasele politice de stânga la reciclare. Sau la desfiinţare, dacă nu şi în definitivă uitare. Italienii şi-au mărunţit socialiştii din Partidul Democrat. Înaintea lor, i-au desfiinţat pe ai lor diverse state scandinave şi, mai ales, francezii. Progresiştii stângii mai mult sau mai puţin radicale, mai mult sau mai puţin globaliste au băgat-o pe mânecă şi în Austria. Au încurcat-o, de asemenea, în Olanda. Iar germanii, deşi continuă să-i aibă pe social-democraţi la guvernare, alături de creştin-democraţii unei Merkel tot mai obosite, tind să-i reducă, la urne, la un grupuscul insignifiant.

Pare clar că, orbită de propria propagandă, Moscova a căzut în capcana dezinformărilor ei antioccidentale.

Şi mai accentuată s-au dovedit volta şi revolta britanicilor. Care, fără prea mare jenă, au optat pentru Brexit, înainte de a le arăta, mai nou, pisica ruşilor. Last but not least, America.

Alunecarea ei spre dreapta i-a propulsat pe Trump şi pe republicani la cârmă. Triumful lor a şocat elitele occidentale. Care, între timp, însă, dau semne că, presate de nevoi şi de propriile electorate, îşi revin. Parte din ele încep chiar să se adapteze la schimbarea de paradigmă pe care-o traversează politica externă a superputerii. Un semn inconfundabil în acest sens e decizia extrem de salutară a Franţei şi Germaniei de a pune în paranteză antiamericanismul unei părţi substanţiale a elitelor lor şi de a se alătura clar SUA şi Marii Britanii, într-o reacţie solidară la înfiorătorul atentat rusesc cu neurotoxină comis în Anglia asupra familiei Skripal.

Pare clar că, orbită de propria propagandă, Moscova a căzut în capcana dezinformărilor ei antioccidentale. A subapreciat grav capacitatea unei asemenea reacţii comune, atlantice în faţa  pericolului emanând de la Kremlin. La fel, a subapreciat capacitatea Germaniei de a se disocia de putinofilia obsesivă a social-democraţilor care i-au girat politica externă de la Gerhard Schröder şi Frank-Walter Steinmeier, până la Sigmar Gabriel.

Noul ministru de externe al Republicii Federale, Heiko Maas, pare alcătuit din alt aluat. Fără trufie, dar şi, deocamdată, fără vreun indiciu de abulie, Maas pare hotărât să readucă la matcă rătăcita diplomaţie germană. Dacă e înţelept, îi va imprima nu doar un curs net mai ferm faţă de Rusia, ci şi unul realmente amical faţă de aliaţii clasici ai democraţiilor europene, în speţă faţă de americani şi israelieni. Unde va duce însă schimbarea de paradigmă a diplomaţiei americane?

Întrucât impredictibilitatea administraţiei Trump a devenit o inalienabilă parte din ea, consecinţele ei finale sunt chiar mai greu de prezis decât ar fi fost oricum. Dar nu toate noutăţile sunt regretabile. Dimpotrivă, unele modificări sunt, clar, promiţătoare. De pildă mutarea la Ierusalim a ambasadei americane din Israel, care nu reprezintă doar materializarea eminamente democratică a unei promisiuni electorale, ci şi o şansă notabilă de scoatere din paralizie şi agonie a procesului de pace israeliano-arab. Perspective favorabile de denuclearizare deschid, deopotrivă, proxima întâlnire la vârf americano-nord-coreeană, precum şi reabordarea rău negociatului tratat cu Iranul.

Din pricina acestui dosar şi a preluării de către Rex Tillerson a ideilor fixe ale vechiului establishment în materie de politică americană în Orientul Mijlociu, preşedintele s-a despărţit, recent, de ex-şeful diplomaţiei americane. Că a optat pentru substituirea lui cu Mike Pompeo ţine între altele de poziţia ex-şefului CIA faţă de chestiunea iraniană. Pompeo împărtăşeşte criticile suscitate de un acord nuclear cu ayatolahii, întemeiat, nerealist, pe credinţe, speranţe, naivităţi şi poftă de profituri în raporturile comerciale cu teocraticul regim persan. Expert în extremism, expansiuni, conflicte şi susţinerea de terorism, acest regim a profitat din plin de nefericitul acord şi de consecutiva ridicare a sancţiunilor spre a se îmbogăţi şi a potenţa insolenţa agresivei sale politici externe.

Sub un PSD dragniot nu mai puţin defazat decât regimul Putin, ori prietenii Moscovei de la Budapesta, românii şi alţi central- şi est-europeni sunt mânaţi, regretabil, în direcţia contrară.

Or, trăsături similare definesc politic şi principalul aliat al Iranului. În ciuda stagnării economice a Rusiei, ţarul va fi reales duminică într-un scrutin prezidenţial doar aparent liber, în fapt trucat, liderul în exerciţiu fiind favorizat de apatia, intimidarea şi dezinformarea multor alegători ruşi. Inadecvarea acestui electorat s-ar fi redus sensibil dacă occidentul n-ar fi fost atâta amar de vreme nu atât informat, cât uşor de dus de nas, nu atât mobil, cât abulic, nu atât flexibil, cât scindat, divizat şi nevolnic.

Ar fi esenţial să se regrupeze rapid şi să adopte noi sancţiuni, comune, în contra Rusiei lui Putin. Şi împotriva Iranului, dacă vestul nu obţine o credibilă restructurare a acordului nuclear cu Teheranul. Dar în acest scop ar fi nevoie de ralierea la o politică unitară şi atlantistă a întregii Uniuni Europene. Ale cărei dezbinări şi tendinţe centrifugale, alimentate de propagandă şi cumpărări de politicieni putinofili au încurajat neîndoielnic derapajele şi  agresiunile Kremlinului.

Or, până la înnoire, mai e un drum anevoios care va implica revenirea la valori şi la un respect mai accentuat faţă de libertate şi democraţie.  Tot mai mulţi occidentalii par hotărâţi să-l parcurgă. Sub un PSD dragniot nu mai puţin defazat decât regimul Putin, ori prietenii Moscovei de la Budapesta, românii şi alţi central- şi est-europeni sunt mânaţi, regretabil, în direcţia contrară.

Petre Iancu - Deutsche Welle

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite