Criza umanitară se transformă în criză politică majoră

Peste jumătate de secol de linişte, pace şi creştere economică neîntreruptă au atenuat şi amorţit reflexele societăţii europene. Când aveau loc crize, ele se petreceau mereu departe, în locuri aparţinând unor alte geografii morale şi de dezvolatare.

Spaţii la care europenii s-au gândit în cel mai fericit caz cu milă, compătimindu-i sincer pe nefericiţii soartei obligaţi să-şi ducă existenţele mizere în mijlocul epidemiilor de toate felurile, războaielor, masacrelor tribale. Europenii n-au rămas indiferenţi, au imaginat programe de ajutor în care s-au investit sume colosale, dar şi o enormă doză de naivitate, mereu mai mare pe măsură ce ritmurile de dezvoltare separau lumile la distanţe incomensurabile: se trimiteau bani, mereu mai mulţi şi mai mulţi în campanii umanitare, pe cât de reale, pe atât de insuficiente. Eşec? Puţin spus, atât timp cât s-au închis pudic ochii la ştirile privind deturnarea constantă a ajutorului umanitar de către miliţiile rivale, cele care furau tot ce se putea fura chiar la scara avionului, confiscând alimentele sau medicamentele fie în folos propriu, fie vânzându-le mai departe pe piaţa neagră.

Puţin spus eşec din moment ce, după decenii de ajutor umanitar real şi intensiv, zone întregi din Africa, Orientul Apropiat, Asia sau America de Sud rămân în sfera subdezvoltării generatoare de conflicte din ce în ce mai ample la scară naţională şi regională. Dar şi favorizând apariţia unui sentiment de foarte reală disperare, însoţit de urgenţa nevoii de a migra, cu orice preţ, asumând orice tip de risc, spre zonele dezvoltate, în principal înspre ţările foste stăpâne de imperii coloniale, văzute acum drept un Eldorado unde, pentru o zi de muncă, se plăteşte cât pentru săptămâni de zile muncită de cei care trăiesc şi acum cu mai puţin de un dolar zilnic.

Asta se întâmplă acum, consecinţă a unei combinaţii de factori de risc care au explodat simultan: stare de conflict deschis, destabilizarea politică majoră post “Primăvara Arabă” şi a conflictelor militare din Orientul Apropiat care a dus fie la anrhie, fie la dispariţia brutală a sistemelor administrative înlocuite de unele tribale, apariţia unei neaşteptate şi uluitoare invitaţii din partea Germaniei care a asigurat că este gata să absoabă fără probleme fluxul de migranţi, oricât ar fi acesta de mare...

Moment în care, în zona europeană, au început să se acumuleze greşelile grave. În primul rând, o subestimare tragică a dimensiunii problemei. Pe de o parte, în primul rând, a numărului de migranţi în raport cu capacităţile reale şi funcţionale ale centrelor de tranzit sau a taberelor pentru adăpostire temporară. Fluxul a fost într-atât de mare, încât au fost suficiente doar câteva săptpmâni pentru ca toate capacităţile naţionale să fie complet depăşite şi să fie nevoie să se caute soluţii de rezervă, unele mai nefericite decât altele.

Ca atare, problema a încetat să fie una strict logistică. De ce?  Pentru că, urmându-se principiul corectitudinii politice, s-a refuzat recunoaşterea publică unei alte mari greşeli de sistem: a lipsit, lipseşte şi acum, o estimare corectă a impactului pe care exodul refugiaţilor îl are asupra societăţilor europene, şi aşa confruntate cu o stare de spirit din ce în ce mai agresivă împotriva migranţilor, autori din primele zile a unor comportamente antisociale şi dovedindu-se o problemă extrem de dificilă în sensul asimilării viitoare.

Dar acestea sunt evidenţe pe care deja le cunoaşteţi. În spatele lor se mai întâmnplă însă ceva, cu mult mai grav decât problema migranţilor: apariţia şi dezvoltarea unor linii de fractură politică la nivelul proiectului european, criza migraţiei potenţând acum una de sistem.

Nimeni nu a vrut să creadă că aşa ceva putea fi posibil, tocmai pentru că exista încrederea absolută în ceea ce ar fi trebuit să fie forţa sistemului instituţional european în a putea aplica soluţii comune operate la nivelul tuturor statelor europene, în mod egal afectate şi ameninţate de dezvoltările unei drame care nu era deloc, nici măcar la început, una exclusiv umanitară.

Numai că sistemul instituţional a reacţionat prost, încet şi doar pe baza raţionamentului birocratic propriu, adică formulând planuri cu absoluta convongere că toată lumea se va alinia rapid în implantarea lor, rapid şi fără întrebări. Deja, din acel moment, începuse să se contureze formula primei fracturi majore, deocamdată bazată pe diferenţele reale de capacitate de reacţie a statelor europene, fiecare supuse unui alt tip de ameninţare şi presiune fizică, în funcţie de situarea unei ţări sau alta în raport cu linia principală de mograţie clandestină: Ruta Balcanică.

Greşeala majoră de logică a început să fie vizibilă şi să producă efecte foarte rapid deoarce, în timp ce se multiplicau reuniunile de criză la Bruxelles, unele state europene au fost silite de situaţia din teren, devenită incontrolabilă, să acţioneze separat şi foarte rapid, folosind toate mijloacele interne pentru stoparea sau controlul fluxului de migranţi, introducând în joc toate forţele de ordine disponibile, introducând în joc unităţi ale armatei, anunţând ridicarea de baraje de toate felurile şi reintroducând unilateral controale severe de frontieră.

Problema evoluează rapid deoarece a produs, foarte repde, o a doua fractură majoră: apariţia unor grupuri de state nu numai cu opţiuni diferite în ce priveşte modul de gestionare a crizei, dar şi cu o exarcerbare a opţiunilor lor euro-sceptice generate de credinţa că au fost lăsate să se descurce singure, atarase acum din ce în ce mai mult de posibilitatea de a face un bloc comun unitar cu revendicări inspirate de modelul de succes pe care-l văd ca acceptabil, adică “şantajul Cameron”.

Mai există un al treilea de tip de fractură care devine vizibilă cu mare viteză: cea între reacţia politică care-şi urmează drumul instituţional oarecum previzibil, şi starea de spirit a populaţiei care devine dură sau din ce în ce mai dificl de conţinut, anticipând intenţii de vot care se mută sensibil în zona partridelor naţionaliste şi populiste.

Dar mai există o problemă, cea mai difilă şi care nici măcar nu a început să fie evocată la nivel instituţional: ce se va întâmpla cu migranţioi deveniţi acum, oficial, solicitanţi de azil, perspectiva obligatorie fiind cea de integrare a lor în viaţa socială şi mai ales pe piaţele muncii, primind locuri de muncă pe baza calificării acestor oameni (calificare adesea minimă şi în condiţiile în care cea mai mare parte a acestora nu vorbesc limba ţării unde fac cererea de azil sau unde vor fi realocaţi)?  Intrarea acestui grup de oameni în sistemele de protecţie socială nu este deloc simplu, cum nici nu e simplă întrebarea legată de suportarea naţională sau europeană a cursurilor de pregătire profesională a acestora dar şi a membrilor lor de familie...

Sigur că România, cu cei 6205 migranţi pe care a anunţat oficial că-i va primi până la finele anului 2017 nu intră în discuţia aceasta de acum, cel puţin nu la acelaşi ordin de mărime. Numai că numărul acesta face parte din ceea ce, la Bruxelles, se numeşte deja “vechea cotă de re-alocare”, fiind evident că, la ritmul de 10-15.000 de intrări săptămânal de migranţi pe teritoriul european, se va impune o nouă negociere asupra cotelor. De unde, un nou scandal major în perspectivă.

De aici, avertismentul disperat al comisarului european Avramooulos care mai dă doar 10 zile pentru rezolvarea crizei umanitare de pe Ruta Balcanică, deodamdată gâtuită la punctul său de defluire la nord şi concentrând migranţii care se adună în bula aproape de explozie din Grecia...

„Butoiul cu pulbre” al Balcanilor se dovedeşte a fi unul etern, acum din nou aproape de a fi detonat în contextul în care migranţii au deschis o criză majoră politică şi de încredere, care poate să coste infinit de mult, adică pacea şi bunăstarea instalate pe continentul nostru. Proces deloc ireversibil, cum sperau Părinţii Fondatori ai proiectului european. Iar dacă este reversibil, Europa statelor conflictuale şi revendicative în numele fantomelor trecutului, este începutul unui coşmar cu care s-ar putea să facem cunoştinţă în perioada imediat următoare.