Iran: războiul fisticului

Americanii şi iranienii îşi dispută supremaţia asupra exportului acestui fruct considerat o delicatesă încă din Antichitate. De câteva decenii bune, Washingtonul şi Teheranul se „bat“ fără menajamente pentru a cuceri piaţa mondială a acestei mici alune verzi cu gust inconfundabil.

„Conflictul" tacit dintre primii doi producători şi exportatori de fistic (Iranul şi SUA) durează de 40 de ani, de când America, mai precis, California, are propriile plantaţii cu arborele în cauză. În 2009, SUA au produs 140.000 de tone de „alune verzi", fiind pe punctul de a ajunge din urmă Iranul care, în anii buni, produce în jur de 180.000 de tone de fistic.

Citiţi şi:

Ahmadinejad: "Sunt pregătit să mă aşez la masă cu Obama, ca de la bărbat la bărbat, pentru a discuta liber"

Ahmadinejad: Statele Unite şi Israel vor să declanşeze războaie în Orientul Mijlociu

Dacă Iranul şi-ar pierde supremaţia pe piaţa mondială, ar fi o adevărată catastrofă pentru Republica islamică, pentru care „bobiţele verzi" reprezintă a doua sursă devenit din export, după renumitele covoare persane (şi, desigur, după petrol). Un simplu exemplu completează tabloul: fostul preşedinte iranian Hashemi Rafsanjani şi-a clădit averea colosală aproape în exclusivitate pe baza comerţului cu fistic.

Un „drog" de ronţăit

Când revoluţia islamică s-a abătut peste Iran în 1979, americanii au pus ţara sub embargou. Astfel, ei s-au văzut lipsiţi în primul rând de petrolul iranian, dar, mai ales, de milioanele de tone de „drog verde de ronţăit" importate din ţara covoarelor persane. California a decis atunci să facă ceva constructiv pentru ca milioanele de americani să poată mânca în continuare delicioasa îngheţată de fistic.

A început să cultive mii şi mii de arbori „cu bobiţe verzi", iar industriaşii agricoli californieni au înţeles că aceştia pot reprezenta o adevărată mină de aur. Mai mult, timp de 25 de ani s-a lucrat la obţinerea unei varietăţi de o calitate ieşită din comun, care a fost numită „Kerman" şi care este considerată „Rolls Royce-ul fisticului".

Realizatorul acesteia este un biolog de geniu, William Whitehouse, care, până a ajunge la fisticul perfect, a trecut printr-o serie de aventuri demne de un scenariu de film. În anii '30, el a plecat în Iran (la vremea respectivă Republica islamică se numea Persia) pentru a culege în mare secret cele mai bune bobiţe.

Invenţii şi politică

După şase luni, Whitehouse se reîntoarce în Statele Unite, reuşind să scoată peste graniţa iraniană nouă kilograme de fistic (de contrabandă) de cea mai bună calitate. Biologul american îşi petrece restul vieţii creând hibrizi şi îmbunătăţind, de la an la an, soiul adus din ţara aflată sub embargou. În fine, ajunge la „Kerman", iar California începe să cultive mii de hectare cu acest soi de calitate deosebită. Inginerii californieni au pus la punct maşinării geniale pentru a scutura arborii de fistic şi a mecaniza recolta.

Au fost săpate fântâni de peste 500 de metri adâncime pentru a le asigura apa necesară. Dar, mai ales, California face lobby fără încetare la Washington pentru a împiedica importurile de fistic iranian, sub pretextul embargoului politic. Demersul californian are însă şi un efect neaşteptat: în 2008, americanul Mark Keenum, subsecretar de stat la Agricultură, a cerut Israelului să oprească toate importurile de fistic din Iran, în numele respectării sancţiunilor impuse de ONU Teheranului.

Israelul, marele păgubit

Astfel, statul evreu, primul mare consumatoir de fistic din lume (după cum o arată consumul pe cap de locuitor), se înclină în faţa cererilor venite de la Washington, văduvind Iranul de o piaţă de desfacere de mai multe zeci de mii de tone. Cu această ocazie, iese la iveală faptul că, în ciuda mediatizatelor şi repetatelor disensiuni dintre cele două state, Israelul nu a renunţat, de-a lungul timpului, să se aprovizioneze cu fistic de la „duşman". „Alunele verzi" au acţionat exact ca un sol al păcii între iranieni şi israelieni, mai ceva ca o ramură de măslin.

Bătăi în paleolitic

Din cercetările istoricilor reiese că fisticul are admiratori pasionaţi încă din Antichitate. În paleolitic, era apreciat de vânătorii-culegători din Orientul Mijlociu, care-şi disputau (sângeros) cei mai buni arbori. Ceva mai târziu, legendele susţin că Regina din Saba iubea atât de mult mica „alună verde", încât a confiscat toată producţia asirienilor. La rândul său, Nabucodonosor a plantat arbori de fistic în grădinile suspendate din Babilon. „Bobiţele verzi" au ajuns pe teritoriul Italiei aduse de consulul Imperiului Roman în Siria, Lucius Vitellius.

Are nevoie de frig, şi de căldură

Arborele de fistic, ce poate atinge o înălţime de 8 metri, a apărut pentru prima dată pe un teritoriu cuprins între Turcia şi Pakistan. Foarte rezistent, are nevoie deopotrivă de căldura puternică a verii, dar şi de frigul pătrunzător al iernii.