Demonul consumismului

Cică haosul românesc ar avea doi părinţi denaturaţi: consumismul desfrânat al lui Tăriceanu şi creditul cu buletinul.

Ca unul care a simţit direct, pe pielea lui, consecinţele guvernării PSD, afirm că poate o fi mers economia în direcţia bună, o fi fost disciplină financiară, dar sigur populaţia n-a avut niciun beneficiu. Nu era nicio legătură între oamenii care dădeau din colţ în colţ şi superbia financiar-contabilă a vremii. Pot economiştii de azi s-o laude cât vor, dar eu cred în continuare că industria şi comerţul nu sunt scopuri în sine. Cât despre echilibrul bugetar, dacă oamenii mor de foame, ăla e echilibrul morţii.

Însă calul de bătaie al actualilor guvernanţi e consumismul perioadei 2005-2008. Atunci cică şi-ar fi pierdut populaţia uzul raţiunii. De aceea trăim prost - ni se spune - pentru că am consumat pe datorie. Aud acest refren peste tot, în presă şi pe forumuri. Comentatori altminteri serioşi, cum aud de consumism, cum îşi pierd capul. Şi dă-i, şi luptă. Nu sunt nici economist, nici analist politic, nici vreun geniu persecutat. Totuşi, sintagma asta mă zgârie pe creier de fiecare dată.

De la început, trebuie spus că Tăriceanu are la activ câteva erori. Angajarea unui număr prea mare de funcţionari publici inutili. Acordarea ultimei creşteri de pensie. Ratarea pariului cu agricultura. Administraţia coruptă ş.a.m.d. Dar stigmatul de bază, calul de bătaie al adversarilor, e consumismul. Să-mi fie permis să râd cu gura până la urechi. Închipuiţi-vă o ţară în care fiecare consumă numai ce produce. Adică grădinarul mănâncă un an de zile numai castraveţi. Industriaşul îşi conduce singur maşinile pe care le asamblează. Profesorul îşi predă lecţiile sie-şi, iar doctorul se taie şi se îndoapă cu medicamente, pe care le cumpără... de unde? Aşa ar arăta spectrul consumismului învins. O societate care moare de sete stând lângă fântână. Toate aceste activităţi, productive sau nu, consfinţesc rostogolirea banului. Bunicilor noştri le ajungea o ladă de zestre pentru trei generaţii, dar noi schimbăm dormitorul, frigiderul şi televizorul ca pe şosete. Câte lucruri pe care antemergătorii le-ar fi reparat şi le-ar fi transmis cu limbă de moarte generaţiilor viitoare nu aruncăm fără niciun regret? Suntem risipitori? Necugetaţi? Poate. Mai mult ca sigur. Dar, fără demonul consumismului, societatea nu funcţionează. Adio, progres şi cointeresare! Degeaba produc, să zicem, Dacia, dacă posesorul celei vechi n-o aruncă la gunoi să cumpere una nouă. Ca să poată cumpăra, la rândul lui, el trebuie să construiască, să vândă sau să inventeze ceva nou, pe care un al treilea îl va achiziţiona la rândul lui. O societate care consumă e una sănătoasă. Ipocriţii sau habotnicii au un cuvânt pentru asta: consumism. A fost şi o modă stângistă anticonsumistă. Nu spun că nu se generează risipă, secătuirea resurselor, stres şi inegalitate, dar cred că în România încă nu e cazul. Din 1947 până în 2005, concetăţenii noştri n-au apucat să guste fructul oprit. România comunistă îi numea „hârciogi" pe îndrăzneţii consumişti. Nu-i de mirare că poporul a exagerat - atât de târziu.

Dar să-l acuzi pe Tăriceanu şi să nu-l vezi pe guvernatorul Băncii Naţionale care, cu zâmbet misterios în colţul gurii, a girat, el însuşi, creditul cu buletinul, înseamnă să nu ştii pe ce lume ai trăit. Iată, statul român a făcut, şi el, credit doar cu buletinul. La FMI. Şi ce şi-a achiziţionat de-acolo, pe un purcoi de bani? Un mandat de preşedinte!