Paradoxuri religioase

Partizanii burqăi vorbesc, ei, uneori în numele aceleiaşi Revoluţii, invocând libertatea, egalitatea şi fraternitatea întru apărarea dreptului de a purta voalul islamic.

Tot mai des, în ţările noastre devenite peste noapte multietnice pot fi văzute femei de orice vârstă cu obrazul sau cu întreg corpul acoperit. Numit burqa, acest voal negru, asemănător cu chadriul afgan, prilejuieşte, în Franţa mai ales, dezbateri aprinse. Nu întâmplător. Nicio ţară nu face atâta caz de laicitatea pe care Franţa o datorează spiritului Revoluţiei de acum două secole şi mai bine.

Partizanii burqăi vorbesc, ei, uneori în numele aceleiaşi Revoluţii, invocând libertatea, egalitatea şi fraternitatea întru apărarea dreptului de a purta voalul islamic. Şi nu este diversitatea, cuvânt care a luat locul minorităţii de orice fel, aceea care face acceptabil portul unui veşmânt specific? Aici apar cel puţin trei paradoxuri.

Referinţa la egalitate este cât se poate de ciudată, într‑un context în care e vorba de o teribilă discriminare. A femeii. Care nu este, iată, stăpână pe propriul ei corp şi, în definitiv, pe propria persoană. Faptul că uneori femeia însăşi doreşte să se ascundă sub burqa n-are nicio importanţă.

O tânără musulmană îşi mărturisea o astfel de dorinţă, după ce găsise în religia ei leac pentru un suflet şi un trup lezate de mizeriile vieţii. Îi putem respecta dorinţa, dar nu putem face din ea lege. Ar fi ca şi cum am socoti normală maltratarea femeilor de către bărbaţii lor, fiindcă unele dintre ele se supun de bunăvoie, din dragoste, de frică sau din masochism, unui astfel de tratament umilitor.

Al doilea paradox se referă la fraternitate. Nu e absurd să reduci ideea profund umană, nu doar creştină, a solidarităţii dintre oameni de toate rasele, etniile sau religiile la o legătură exclusiv în interiorul unui grup anume de indivizi uniţi prin rasă, etnie sau religie? Să-i excluzi dintre fraţii tăi pe toţi ceilalţi? Şi, încă, marcând diferenţierea printr-un simbol clar de apartenenţă. Dintr-un principiu universal, fraternitatea se transformă într-unul de tip masonic. Umanitatea însă în întregul ei nu este o masonerie.

În sfârşit, există voci care cheamă, în cazul portului burqăi, la respectul cuvenit tradiţiei. De acord. Cu două precizări. Prima este că acest respect trebuie să fie liber consimţit de către fiecare şi, de ce nu, înţeles cu adevărat în natura lui. Devenit obligaţie colectivă şi nemeditată, îşi pierde valoarea, ca orice fanatism.

A doua precizare este că, dacă toate comunităţile umane  îşi au tradiţiile, unele foarte vechi, respectarea lor este o problemă a conştiinţei individuale, şi nu o normă a comunităţii. Ar fi nefiresc ca omul contemporan cu computerul să observe nişte ritualuri tribale create de strămoşi ai lui, care îşi aduceau ofrandă zeilor propriii copii, fiindcă aşa le cerea religia lor.