Comoara din fundul curţii

Îl plâng pe ministrul Paleologu. În scurtele pauze când mă opresc din plâns, mă umflă râsul. Şi viceversa.

Când râd de ministrul Culturii, probabil mă contaminează mai ceva ca gripa porcină (pe înţelesul vulgului, aviara gripa) umorul colegilor săi de partid. Înclin să cred că pe toate holurile Guvernului adie hohote şoptite, înoată sughiţuri politicoase, fireşte, atunci când nu se aude fâşâitul coatelor care se freacă pe la spatele lui în consens. Care consens? Că nu există fraier mai mare peste care să fi dat aşa o pleaşcă – fără să-i înţeleagă rostul! Nu contează că a pierdut, dintr-un condei, jumătate de buget încă înainte de rectificarea de buget. Era un mizilic. Nu priveşte pe nimeni că e picat din Lună. Colegii de partid îl pot lua peste picior fără remuşcări: nu-i de-al lor şi e mai bine că nu ştie cu ce se mănâncă un astfel de post. Deşi se poate spune că şi-a găsit protector: atotputernica ministresă a turismului, aripa tânără a cocoşului şi mâna dreaptă a zeului, îl simpatizează. Neatins de zoaiele politice, tânărul Paleolog nu-i atins, din păcate, nici de înţelegerea brutală a realităţii în care se-nvârte. Şi cu asta ajungem la chestiunea zilei. Dl ministru se întreabă de ce nu se înghesuie lumea pe posturile scoase, chipurile, la concurs? De ce la Direcţia pentru Cultură Bucureşti singurul candidat e fostul primar al sectorului 3, un băiat cu ochi teribil de albaştri? De ce a curs cu demiteri în toate judeţele? De ce candidaţii selectaţi de partid stau calmi în blocstarturi şi nimeni nu născoceşte măcar o iluzie a concurenţei? Unde sunt arhitecţii, istoricii, oamenii de cultură bla bla bla?

Ori poate îşi închipuie careva că e mare scofală în cultură. Să vă spun eu: dacă eşti de meserie, cultura românească nu-i decât o sursă de dureri de cap, de sărăcie, de milă generalizată, de orgolii, intrigi, răzbunări mici şi de lene. Da, dar dacă nu eşti de meserie? Dacă eşti doar “un iubitor de frumos”, crescut în pepinieră de USLA, ce cauţi aici, în cuibul de vipere al unei culturi mici, mai mică decât surata ei ponosită, agri-cultura? Nu cumva te sacrifici pentru binele patriei? Nu cumva, Hercule modern, vrei să cureţi grajdurile lui Augias? Nu. Nici prin cap nu-ţi trece. În astfel de vremuri, a visa e un lux păgubos. Dar ce mama dracului se poate scoate din sărăcia asta? E ceva ce nu pricepem noi, muritorii de rând?

Este. În primul rând, pentru leneşii de partid, o sinecură. Un locşor călduţ şi judeţean unde să-ţi bei cafeluţa şi să pui ţara la cale. Unde să-ţi tragi după tine rudele şi relaţiile. Aici se doarme cel mai bine. Dacă nu curge, pică. E criză, deci e bine! Apoi, pentru cei bazaţi, din stirpea lui Popoviciu (dispărut definitiv din raza noastră vizuală), e o imensă, fabuloasă sursă de venit. Să zicem că un Eugen Pleşca, de exemplu, ajunge şef de patrimoniu. Tot ce e clădire, vestigiul, cu alte cuvinte, vârf de interes imobiliar, în vârful stiloului domniei sale stă. Dacă pentru un arhitect vestigiu e un izvor de necazuri, tratative şi înfrângeri personale, pentru neofiţi e aur curat. Mai ceva ca la Roşia Montană. Noii îmbogăţiţi vor ştaif. Vor blazon. N‑or fi cele mai bune vremuri, dar totul trece. În definitiv, mai rărim vechiturile şi facem o ţară mândră ca soarele sfânt de pe cer. Ministrul a promis că se va bate pentru păstrarea patrimoniului şi a identităţii româneşti. Poate să adoarmă liniştit: a pierdut bătălia înainte de a o începe!