Povestea albumului „The Wall“: „Zidul“ din cărămizi de bani
0
Aceasta este povestea produsului „The Wall“ („Zidul“), pe jumătate album controversat, pe jumătate spectacol grandios. Pe 28 august 2012, ambele vor fi prezente în Bucureşti, în Piaţa Constituţiei, aduse de liderul trupei Pink Floyd: Roger Waters
„The Wall“ a fost lansat în luna noiembrie 1979. Până la finalul următorului an, albumul vânduse peste 11,5 milioane de copii, câştigase în mai toate topurile industriilor muzicale britanice şi americane, se transformase în cult şi pusese deja bazele scenariului pentru un viitor film, cu acelaşi nume, ce avea să fie realizat în 1982.
Poate fi considerată o ciudăţenie a muzicii contemporane acest drum, în care obsesiile personale ale unui om, în acest caz Roger Waters, „creierul“ din spatele Pink Floyd, au ajuns să fie absorbite de atâţia oameni, cu atât de puţine lucruri în comun, şi transformate ulterior în milioane şi milioane de lire sterline intrate în conturile trupei. Din acest tip de paradox se înfiripă întreaga poveste a acestui album fascinant. Din obsesia celebrităţii, plătită cu vârf şi îndesat, apoi din căutarea „vechiului eu“, depresie, izolare şi violenţă, transformate în concept de succes, turneu mondial şi încasări astronomice. „The Wall“ a fost albumul ce a încheiat o epocă „Floyd“. Disensiunile din timpul înregistrării au dus, în final, la ruperea trupei, la ironii aspre, tăceri de decenii şi separări definitive.
„Zidul“ nu mai e, spectacolul — da
De la acel moment, întregul concept a fost scos de la naftalina istoriei rock exact când era nevoie. La momentul prăbuşirii Zidului Berlinului sau pentru câte un turneu mondial cu încasări năucitoare. Acum a venit şi rândul României. Pe 28 august 2013, Roger Waters, compozitorul albumului, va aduce „The Wall“ în Piaţa Constituţiei din Bucureşti, la mai bine de două decenii de când românii îl ascultau pe casete şi benzi de magnetofon trecute dintr-o mână în alta.
Iar Waters, un vulpoi bătrân, ştie că vremurile s-au schimbat. Poate că nu mai e nevoie să murmuri versurile de pe album, privind pe geam şi sperând ca şi Zidul din faţa ta să se prăbuşească. Zidul nu mai e, dar spectacolul există, mult îmbunătăţit, cu animaţie şi efecte speciale cu adevărat spectaculoase, în ton cu noua epocă. Dar şi cu o remuneraţie pe măsură, care percepe de la 135 până la 950 de lei pentru biletul unui spectator.
Partea I: Ideea, conceptul şi dilema
Povestea „The Wall“ începe, în fapt, în 1977, cu doi ani şi patru luni înaintea lansării oficiale. Imediat după ieşirea pe piaţă a albumului „Animals“, Pink Floyd a intrat în cel mai mare turneu mondial de până la acel moment, intitulat „In the Flesh“. Pentru Pink Floyd, o trupă venită din underground-ul britanic şi susţinută de tinerii intelectuali avizi de experimente, decizia unui astfel de turneu a fost ruptura.
Contra curentului
Trebuie înţeles contextul social al anilor ’70. Muzica experimentală, progresivă, reprezentată ca vârf de lance în Marea Britanie chiar de Pink Floyd, pierduse teren în favoarea mişcării punk, văzută ca o reînviere a protestului şi a atitudinii de revoltă faţă de condiţiile sociale.
Nu e de mirare că Johnny Rotten, solistul vocal al trupei punk „Sex Pistols“, purta pe străzile din Londra un tricou original Pink Floyd, pe care scrisese, cu carioca, deasupra numelui trupei, „I Hate“ (n.r. – „Urăsc“). Rockul progresiv experimentat de Floyd era renegat, în favoarea unei muzici mai directe, tăioase şi eficiente.
Albumul „Animals“ încerca tocmai o contracarare a acestei tendinţe. Structural, albumul continua seria experimentelor sonice anterioare, dar tematic era inspirat de romanul „Ferma animalelor“, al lui George Orwell, fiind conceput, mai aproape de „pulsul străzii“, ca o critică acidă la adresa capitalismului şi a condiţiilor de trai din Marea Britanie.
Problemele au apărut după lansarea oficială a produsului. Tematica albumului era una revoluţionară, însă, la momentul 1977, Pink Floyd era deja o trupă cu un nume uriaş. Avea de ales între concerte restrânse, de felul celor de până atunci, şi concerte pe stadioane, cu bani mulţi în vistieria trupei. A ales a doua variantă.
Povestea „domnului Pink“
Turneul „In the Flesh“ a fost un fiasco. Pe lângă conflictele dintre membrii trupei, Waters a început să resimtă brusc „o detaşare faţă de publicul venit la concerte, separarea de spectatori şi nevoia de a clădi un zid între scenă şi restul celor prezenţi“. Punctul culminant a avut loc în cadrul concertului de la Montreal, din 6 iulie 1977, când, enervat de un grup de fani care râdeau şi ţipau pe pasajele mai lente ale pieselor, Waters l-a scuipat pe unul dintre spectatori, ieşind nervos de pe scenă, la final. În acea seară i-a spus producătorului Bob Ezrin, într-un drum cu taxiul, că perioada concertelor pe stadioane s-a terminat şi că are nevoie să revină la „rădăcini“, la ceea ce făcuse din Pink Floyd o trupă autentică.
Acest moment a fost declicul conceptului „The Wall“. În următorul an şi jumătate, Waters a scris, singur, aproape în întregime, întregul album. La baza acestuia au stat trei idei diferite, reunite sub povestea „domnului Pink“, un personaj fictiv: nevoia construirii unui zid ce te-ar izola de ceilalţi, cei care nu te înţeleg, pierderea tatălui în cel de-al Doilea Război Mondial şi destinul unuia dintre fondatorii Pink Floyd, Syd Barrett, plecat din trupă şi izolat de restul lumii, pe fondul consumului excesiv de droguri şi al unei afecţiuni mentale.
Conceptual, „The Wall“ este povestea celui care reacţionează la traumele unei vieţi prin construirea unui zid faţă de restul lumii, despre cum izolarea devine întotdeauna autoritară, despre transformarea oamenilor în năluciri demonice. Şi asta pe parcursul a 26 de piese, timp de mai bine de 81 de minute, pe un dublu album.
Partea a II-a: Risipa, spectacolul şi separările
Instantaneu cu una dintre viziunile asupra lumii, din filmul "The Wall" FOTO: AFP
Din punct de vedere muzical, „The Wall“ este o explorare, în cele mai mici detalii, a grandomaniei. Este alcătuit perfect, într-o suită teribilă de bucăţi duioase şi fioroase, lungi şi scurte, explozive şi domoale, într-o orchestraţie complexă şi cu o producţie de invidiat. Pe măsură ce devii familiar cu albumul, reapare, periodic, senzaţia de a fi teleportat în mintea unui arhitect. Căci asta este Waters, cel din „The Wall“, un obsedat de detalii, de puzzle-uri imaginare, în care fiecare bucată muzicală se potriveşte perfect într-un singur loc. Povestea în sine nu este fantastică, dar închegată muzical se transformă într-un proiect unic în istoria muzicii contemporane.
Albumul musteşte de obsesiile lui Waters, amplificate de colaje vocale, coruri solemne, voci de copii, strigăte, elicoptere zburând, zgomotul armelor de foc declanşate şi sunete ambientale demne de un film horror. Înregistrarea albumului a însemnat şi ultimele fragmente ale colaborării între membrii fondatori ai trupei. Autor al tuturor versurilor, dar şi al majorităţii bucăţilor muzicale, Roger Waters îi acuza pe chitaristul David Gilmour şi pe pianistul Richard Wright de „lene şi neimplicare“.
În cazul ultimului, ruptura avea să fie definitivă. Şicanat în permanenţă şi criticat de Waters, Wright a decis să părăsească trupa chiar în timpul înregistrărilor. Ulterior, avea să revină, dar doar în calitate de muzician colaborator, titulatură ce i-a fost menţinută şi pe parcursul turneului ce a urmat lansării oficiale.
Există, pe undeva, o înregistrare cu Roger Waters, realizată în timpul turneului „The Wall“, în care promite că, odată terminată seria concertelor, nu va reînvia niciodată spectacolul. „Costă enorm“, spunea atunci chitaristul. Iată, în continuare, câteva explicaţii ale sentinţei de mai sus. Concertele aveau loc pe scene enorme, pe care era construit un zid de 12 metri înălţime, format din cărţi de joc. Pe zid erau proiectate animaţii, completate de personaje gonflabile uriaşe, ce pluteau deasupra spectatorilor.
Un spectacol unic
Unul dintre momentele de vârf ale concertelor avea loc în timpul piesei „Comfortably Numb“, când Waters cânta la baza zidului, iar Gilmour îşi aştepta partea, ascuns în beznă, la vârful construcţiei, susţinut de o platformă hidraulică. Atunci când partea sa începea, Gilmour era luminat brusc, uimind audienţa.
La finalul spectacolului, zidul era dărâmat, permiţându-le spectatorilor să vadă, pentru prima dată, formaţia în întregime. Printre animaţiile groteşti proiectate, trei figuri se distingeau: un porumbel al păcii ce se transforma în vultur, un profesor malefic şi mama personajului principal, Pink.
Pe tot timpul turneului, Waters a călătorit şi a locuit separat de restul membrilor trupei. Singurul muzician care a ieşit în profit a fost chiar Richard Wright, angajat ca pianist colaborator, doar pe durata concertelor. La sfârşitul acestei demonstraţii de grandomanie, pe 17 iunie 1981, când au tras linie, restul membrilor Pink Floyd aveau să-şi dea seama că erau pe minus cu 400.000 de lire sterline.
Roger începuse să creadă cu adevărat că el era singurul compozitor al trupei.
Richard Wright, pianist
Partea a III-a: Filmul, reînvierea, banii
Imagine din cadrul concertului de la Londra FOTO: REUTERS
Roger Waters avea să dispară din trupă după încă un album, „The Final Cut“. De la acel moment, conceptul „The Wall“, cristalizat iniţial ca o revoltă personală, o nevoie de izolare de restul lumii şi o critică a capitalismului, avea să fie reînviat periodic. Mai întâi, pentru filmul cu acelaşi nume, realizat în 1982, în regia lui Alan Parker, şi cu muzicianul Bob Geldof în rolul ce-i fusese atribuit, iniţial, lui Waters. Efectul iniţiativei de a transforma un concept despre disperare într-un film destinat milioanelor de fani din întreaga lume avea să fie confirmat chiar la lansarea oficială a producţiei, care avea să strângă, într-un singur weekend şi la un singur cinematograf, suma de 68.000 de dolari. O remuneraţie enormă şi pentru standardele de astăzi.
Au urmat reînvieri periodice, cea mai cunoscută fiind cea din Berlin, 1990, sărbătorind prăbuşirea Zidului într-o altă explozie de grandomanie în care muzicieni din toate stilurile apăreau pentru câteva secunde pe scenă. În 2010, Waters a reluat turneul mondial. Motivele nu sunt greu de intuit. Beneficiind de tehnologia modernă, proiecţiile, scena şi efectele speciale sunt cu adevărat spectaculoase. Aşa se poate explica şi cum, la finalul primului segment al turneului, cel nord-american, încasările se ridicaseră la 89 de milioane de dolari. Perfect organizat comercial, turneul a atras şi prin micile momente „de magie“: un solo al lui Gilmour sau o prezenţă a vechiului baterist Pink Floyd, Nick Mason, ambele apariţii având loc la Londra.
În rest, totul este executat ca la carte. Spectacol, profesionalism, bani. Reţeta modernă. Puţin a mai rămas din disperarea din 1980, dar acele resturi le puteţi descoperi singuri, „Live from Bucharest“, pe 28 august 2013.
Se încarcă comentariile...
