INTERVIU Cristi Minculescu: „La primul meu concert cu Iris i-am dat şpagă portarului ca să mă lase să intru“ VIDEO

Cristi Minculescu, solistul trupei Iris, a vorbit la „Adevărul Live“ despre concertul „Ca pe vremuri“, o mult aşteptată reuniune a triadei Iris-Compact-Holograf, care făcea senzaţie pe litoral în urmă cu mai bine de 20 de ani, şi a depănat amintiri din perioada de aur a rock-ului românesc.

După 40 de ani de carieră, timp în care generaţii întregi au crescut cu muzica lor, trio-ul de aur al rock-ului românesc se reuneşte în spectacolul „Ca pe vremuri“ la Arenele Romane, în data de 15 iunie 2017, de la ora 18.00.

Timp de cinci ore fără întrerupere artiştii, care au împărţit sute de zile de distracţie şi amintiri de neuitat, aceleaşi scene, aceiaşi fani, vor transforma din nou, ca de fiecare dată, şi acest concert într-o adevărată petrecere. Hituri precum „Fata din vis“, „Cântec pentru prieteni“ (Compact), „Baby“, „Cine mă strigă în noapte“ (Iris), „Banii vorbesc“, „Să nu-mi iei niciodată dragostea“ (Holograf) vor răsuna de pe scena Arenelor Romane şi de pe buzele miilor de nostalgici care îşi vor depăna amintirile cele mai dragi alături de trupele de suflet ale adolescenţei. Biletele se găsesc pe iabilet.ro şi în magazinele Flanco, la preţuri cuprinse între 64 şi 234 de lei.

Pe această cale, Cristi Minculescu ne-a împărtăşit cu nostalgie amintiri legate de începuturile sale în muzică, întâmplări din perioada comunistă şi cele mai inedite experienţe trăite de-a lungul carierei sale.

„Adevărul“: Paul Ciuci zicea că a venit în pachet de doi în trupa Compact, tu cum ai ajuns în trupa Iris?

Cristi Minculescu: La sugestia basistului cu care eram în formaţia Harap-Alb, în decembrie 1979. Iris s-a scindat atunci, după un concert de Revelion, în Iris şi Domino. Irisul avea nevoie atunci doar de basist şi el a propus un solist vocal, fiind vorba de mine. M-am dus, am dat probă, şi chiar de ziua mea, când făceam 21 de ani, am ajuns la Iris. Apoi, până astăzi, ştiţi.

Ştiu că la primul tău concert în trupa Iris, ai avut parte de o întâmplare amuzantă.

Da, portarul de la clubul acela, actualmente sediul teatrului Metropolis, ştia Iris în formula veche, cu Sorin Chifiriuc, cu Lucian Chivu, pe mine nu mă ştia, iar în momentul în care făcusem probele de sunet, portarul nu era acolo. Am plecat până la Piaţa Romană, am mai întârziat puţin, trupa a ajuns pe scenă cu jumătate de oră înainte de cântare, iar eu am venit singur şi ăla nu voia să mă lase să intru. Eu i-am zis: „Cânt cu băieţii“ şi el mi-a zis: „Ştiu, mă, toată lumea asta care a venit la concert cântă cu băieţii“. Eu am încremenit, îţi dai seama. Nuţu urla de sus: „Hai, hai mai repede că începem!“ şi omul nu se îndoia deloc. M-am dus la o patiserie de lângă club şi am luat o fiola de tărie, i-am dat-o şi s-a rezolvat. Normal că a înţepenit când am ieşit, că a stat şi la concert. Apoi am rămas prieteni, cu ocazia asta vreau şi să-l salut, sper că mai trăieşte, că e un tip senzaţional.

Cum te-a primit publicul, tu fiind noul membru?

Nu au fost reţineri, formaţia era iubită indiferent de cine era solist vocal. A cântat la un moment dat Sorin Chifiriuc, apoi Lucian Chivu, Ioan Gecan - cu care au înregistrat „Corabia cu pânze“, apoi eu, au fost foarte mulţi solişti vocali, dar eu am fost cel mai mult în trupă de-a lungul timpului, aproape 33 de ani.

Trupa Iris, formată din Cristian Minculescu (voce), Nelu Dumitrescu (tobe), Valter Popa (chitara), Boro (bass) şi Relu Marin (clape)

Cum crezi că eraţi priviţi de comunişti?

Comunismul e un regim în care valorile se egalizează, luai salariu indiferent dacă munceai sau nu. La vremea aceea, fiind singurul debuşeu pentru tineri în a le oferi două ore de libertate, toate trupele erau iubite, începând cu cele din anii ’60. Pentru mine nu e o simplă coincidenţă că Iris s-a înfiinţat în anul în care a plecat Phoenix, în 1977, şi ne-a onorat foarte mult comparaţia, că am fost continuatorii a ceea ce au făcut ei - rezistenţă faţă de sistem.

Apropo de asta, cum aţi fost în relaţie cu Phoenix?

De niciun fel, nu ne-am cunoscut. Pe Mircea Baniciu l-am cunoscut în Club A, la un concert, în ’80. Eu i-am văzut la o emisiune, „Dialog la distanţă“ a lui Adrian Păunescu, la Sala Olimpia din Timişoara. Am rămas extrem de plăcut impresionat, pentru că arătau foarte bine, îmbrăcaţi în ii, cu nişte pantaloni raiaţi sau blugi şi tenişi albi şi cântaseră „Mama, mama“ şi „Te întreb pe tine soare“. Şi am zis, „Băi, asta e la noi?“. Nu-mi venea să cred... Eu ascultasem până atunci numai trupe din afară, din Marea Britanie. M-am bucurat enorm, i-am văzut în multe concerte, îl confundam pe Mircea Baniciu cu Nicu Covaci. Dar până la urmă m-am lămurit când a apărut albumul „Cei ce ne-au dat nume“, pentru că era toată componenţa şi ce face fiecare în trupă. Mi-a părut rău şi am plâns când au plecat, nu numai eu, ci generaţii întregi. Pe urmă l-am prins pe Mircea la Polivalentă, la primul spectacol după fuga lor şi era un public care a cântat o oră cu lacrimi în ochi, mi se pare că plângea şi el.

Am o curiozitate, când ţi-ai lăsat plete?

Atunci, în ’80, odată cu Iris. Aveam şi legitimaţie de la Clubul T4 de metodişti, pentru că erau razii pe stradă şi făceau cum se întâmplase cu nouă ani în urmă, cu tezele din 2-3 iulie ’71, de la Mangalia, când a venit Ceauşescu din Asia şi se tăiau blugii sau pantalonii evazaţi şi te tundea poliţia pe stradă. Îşi cântau suita în dubă. (Râde) Moţu’ Pittiş, pe vremea aia, ca să facă mişto de ei, umbla pe stradă cu scrumiera. Şi el a fost la un pas să fie luat şi tuns.

FOTO alterculturo.com

Dar el avea foaie de la teatru, mi se pare.

Da, dar ştii cum făceau ăia, loveau şi pe urmă  întrebau. Noi, la fel, cu pantaloni evazaţi, cu părul mare, trebuia să fii foarte atent, că erau razii la berării, de exemplu. Dacă erau chitiţi pe tine, nu aveai nicio şansă, te luau oricum. Eu umblam cu el strâns. Cel mai lung l-am avut până la cot şi la o gală rock, de Crăciun, în ’80, l-am făcut şi permanent. Am stat o jumătate de oră să-l bag sub o căciulă mare, că altfel nu puteam să ies pe stradă. La cântare l-am desfăcut, apoi l-am prins la loc. Era rău.

V-au urmărit, ai văzut vreun dosar la securitate, te-ai interesat vreodată pe subiectul ăsta?

Am fost sfătuit să nu mă duc să-l văd, în caz că-l am, pentru că aş putea avea surprize foarte mari. Am înţeles că erau multe anonime, dar şi unele semnate clar. N-am avut curiozitatea, ştii cum e, ce nu ştii nu-ţi face rău. Erau atenţionări înainte de spectacol, cu cinci minute înainte să intri pe scenă. Veneau din ăia cu geacă de piele, cu parpalac, şi ne ziceau „Aveţi grijă, nu aveţi voia aia şi ailaltă“, eu întrebam „Dar până la urmă ce avem voie?“, ăia spuneau „Eşti recalcitrant. Vă mişcaţi prea mult, nu ridicaţi ăla“ şi noi făceam exact invers. Se cânta, publicul reacţiona şi până la urmă îşi dădeau seama că nu era niciun pericol. De Crăciun şi de Paşti, ca să nu se ducă lumea la biserică, ei organizau gale rock, dacă poţi să crezi. Şi tineretul, după cântare, pe la 12-1, se ducea pe unde ştia că mai sunt bisericile deschise. Era şi cu „Hristos a Înviat! Adevărat a înviat!“, spus de 3 ori pe scenă. Şi ăia care erau trimişi în control mai închideau ochii.

Trăgând linie, te-ai gândit că sunt vremuri frumoase sau nu te simţi confortabil amintindu-ţi-le?

Sunt vremuri excepţionale pentru că era vârsta şi nebuniile ei, cât puteai să ţi le permiţi atunci. Aveam cam 280 de cântări pe an, în care era inclus şi sezonul estival. Erau cam două cântări pe zi, am avut odată şi patru, la Alba-Iulia, la două unităţi militare. Să cânţi şase ore... a doua zi eram mut, vorbeam prin tăbliţe. Se cânta ca şi acum, fără rabat, că publicul te citeşte dacă nu eşti cum trebuie. Eu m-am bucurat enorm când s-a unit tripleta asta pe litoral, pentru cântările alea extraordinare, în Mamaia, Neptun şi Costineşti, pentru că lumea a primit atunci tot ce mai putea fi mai bun stilistico-muzical din rockul românesc. Fiecare avea segmentul ei de public şi când s-au unit tripleta era un public imens. Plus jam session după aia. La jam session cântam mai mult decât în seara aia la cântare, cântam până dimineaţa.

Cum îţi menţii vocea?

Nu-mi menţin vocea deloc, eu n-am studii muzicale, nu am avut profesor. Nu mă încălzesc, nu fac vocalize, eu mă încălzesc în concert, în primele 2-3 piese. După primele piese ştiu cum cânt tot concertul. Nu mă menajez pentru că am zis că cu cât te menajezi mai mult, cu atât te sensibilizezi mai mult. Astea sunt inerente, dacă fumezi sau bei rece, e carne, nu e ca la chitară – lemn şi sârmă. Depinde de rezistenţa organismului.

Zi-mi lucruri care te-au marcat de-a lungul carierei.

La o cântare mi-au bătut stativul în cuie şi nu mi-au zis. Şi eu cum mă duc chitit şi îl iau de la prima melodie, am rămas aşa încremenit, nu-mi dădeam seama ce se întâmplă. Pe urmă, eram cu Adi Ilie, lansasem „Cine mă strigă în noapte“ la Casa de Cultură de la Cişmigiu. Adi făcea slide guitar cu un inel şi pentru cântarea aia l-a uitat acasă. A văzut o sticlă de apă minerală la un litru şi a zis „Ok, cu aia o să fac slide-ul. O iau, o ţin de fund şi o plimb pe corzi“. Şi eu i-am umplut-o cu apă. Când a luat-o, i s-a făcut mâna de doi metri până în pământ. A început să râdă şi el, am luat eu apoi sticla şi am vărsat apa, că altfel nu putea să facă slide guitar. 

Pe urmă, la Sala Polivalentă, eram tot cu el la un concert Voltaj. L-am luat în cârcă, m-am dezechilibrat eu şi a căzut în chitară. A avut prezenţa de spirit să pună chitara într-o parte şi a salvat-o şi pe ea. Câţiva ani mai apoi, am uitat că aveam două spectacole la Baia Mare. Eram relaxaţi la hotel, la restaurant şi a venit unul dintre sunetişti „Cristache, hai să mergem?“ – „Unde să mergem?“ – „Păi avem cântare“ – „Unde avem, mă, cântare? N-am terminat?“ – „La Casa Sindicatelor. E opt.“ – „Care, mă, am cântat de la 5 la 8, am terminat aici“. Şi apoi ne-am prins, „Aoleu, e şi de la 8.“ Am intrat, era publicul pe pereţi, spărseseră geamurile, am început cu jumătate de oră întârziere. 

Nu-ţi mai zic de maşini stricate iarna, turnee făcute cu autobuze d-alea de trebuia să stea şoferii sub maşină, că făcea motorina dop şi trebuia să o încălzească să putem pleca. Era frig tot timpul - în autocar, în hotel, în sala de cântare. Când puneai mâna pe microfon ziceai că te arde, nu că sunt minus 10 grade în sală. Noi cântam în colanţi, tricou sau geacă şi lumea era înfofolită cu fular şi căciuli. Dar nu-mi pare rău deloc. Era fructul oprit şi cam aceeaşi lume venea la tot ce mişca în rock, la toate trupele. Din fericire, foarte multe trupe există şi acum şi nu oricum. Eu chiar îi felicit că au avut determinarea să reziste.

Cum s-a produs prima scindare, de la Iris la Voltaj?

S-a produs după ce ne-a luat Adrian Păunescu la Cenaclul Flacăra, în 1982. Am debutat chiar de ziua dânsului, la Megidia, în 20 iulie - făcea 39 de ani. Apoi, din cauza oboselii de acolo, că un concert dura aproape 8 sau 10 ore cu toţi artiştii şi mai erau şi deplasări foarte lungi, nu se mai putea. Crăpau şi chitarele iarna, când se cânta afară, şi nu era rea voinţă, dar nu se mai putea nici fizic, nici tehnic. Şi am făcut o pauză şi în timpul ăsta ne-am scindat. Eu cu Adi Ilie am plecat şi am făcut Voltaj şi Nuţu Olteanu cu Marti şi cu Nelu Dumitrescu au rămas şi au mers mai departe cam un an şi ceva.

Şi întoarcerea s-a produs pentru că au scăpat de povestea cu Păunescu?

Nu, nu era vorba de scăpat, pentru că pe noi ne primeau oricând. Ne-au şi zis, veniţi când vreţi, plecaţi când vreţi. Ultima a fost în ’83, când am început să lucrăm la album, la „Iris 1“, care a apărut anul următor. Nu era ca acum, lansare cu conferinţă de presă. A apărut pur şi simplu în vitrine la magazinul Muzica.

Iris de la ce a venit, până la urmă, ca denumire?

Sunt mai multe variante, Nelu ştie de la floare, Nuţu de la partea ochiului, ştiu că Iris e şi o zeiţă care face legătura între zei şi pământeni. Să zicem că de la floare, dacă e şi cântecul aferent. Dacă îi întrebi pe ei, o să-ţi spună că pentru primele cântări au pus ei afişe A4, cu floarea stilizată de basist, de Emil Lechinţeanu. Au pus din Berceni până în Piaţa Romană, pe fiecare stâlp. Aşa se anunţatu cântările atunci. Era echipa de la Clubul Z, care pleca în misiune şi punea afişe în tot Bucureştiul, din alea pe care nu le dezlipeai cu absolut nimic. Era un rând de aracet sub şi un strat peste. Sau cu prieteni de la diverse cinematografe. Impresarul nostru de atunci, Mircea Muscaliu, făcea afiş pe carton. Scria cu pensula: Iris, sala, ora, ziua şi îl lipea la cinematograf, lângă casa de bilete. Cea mai bună expunere şi genială în acelaşi timp a fost cu poze puse în taxiuri, lângă aparatul de taxat. Încercam şi noi... la TV nu puteai să te mişti, trebuia să-ţi strângi părul, la mine era un infern.

Privind în urmă, ai vreun regret că n-ai făcut ceva sau că ar fi trebuit să faceţi mai mult?

Nu, nu, n-am niciun regret, aş face la fel. Nu e clişeu. Dar vorba distinsului antrenor, Ovidiu Ene: nu mi-am făcut niciodată iluzii ca să n-am deziluzii. E foarte adevărată expresia.

Revenind în zilele noastre,  aş vrea să povestim şi despre concertul de pe 15 iunie, de la Arenele Romane, unde iarăşi tripleta se reuneşte.

E multă nostalgie, o nostalgie copleşitoare, pentru că era la minus 23 de ani. Îţi zic telegrama proiectului de atunci - a fost făcut cu o firmă de ţigări, patru veri la rând, între 1995-1997, noi am prins ultimele trei. Se cânta numai în Mamaia, Neptun şi Costineşti, cam 5-6 ore dura cântarea. Publicul era incandescent, incredibil de frumos şi de civilizat, care reacţiona nu decalibrat în funcţie de o trupă sau alta. Ne-am simţit minunat. Ne simţeam de parcă era o trupă alcătuită din 15 membri. Din păcate, apoi, fiecare a trebuit să se raporteze la vremurile de după 1990 şi nu prea ne-am mai reunit. Dar uite că se întâmplă acum şi poate, după posibilităţi, dacă s-ar pune de un turneu pe litoral şi în ţară, ar fi zdrobitor de mişto. Că e muzică pentru toate vârstele şi gusturile şi ar veni foarte multe generaţii. Şi la Arene cred că o să fie foarte multă lume. O să fie 5 ore, fiecare trupă cântă în jur de o oră şi jumătare, cu pauză de montare instrumente.

V-aţi pregătit repertoriul?

Cred că fiecare va face o introspecţie în propria muzică, ca să mulţumească fiecare generaţie în parte.

Dacă ar fi să alegi câteva piese preferate, pe care ai vrea să le cânţi pe scena de la Arene, tu ce ai alege?

E greu, nu e un clişeu. E ca şi cum ai vorbi de copiii tăi. Îţi zic ce o să fie la noi. O să fie cam de pe fiecare album: „Pe ape“, „Noaptea“, „Trenul fără naş“, „Cine mă strigă-n noapte“, „Pământu îl cuprind“, „Călătorul“ şi apoi ştiţi, până în zilele de azi.

Cum se simte această întoarcere în timp?

Cu multă nostalgie, îţi dai seama. Că în primul rând şi la aspectul fizic, eu mă raportez la cum îi ştiam în anii ’80. Vezi cum trece timpul peste fiecare, ştii... Din păcate timpul i-a şi luat pe unii dintre noi, i-a dus Acolo, lângă Dumnezeu, mai mult ca sigur că a avut nevoie de ei Sus. Cei care am rămas aici, probabil că mai avem ceva de făcut, că altfel am fi şi noi acolo.

Cum ai vrea să rămână în istorie trupa Iris?

Adunând şi scăzând, rămâne materialul muzical. 22 de CD-uri, 2 DVD-uri şi materialele filmate, astea nu ţi le poate lua nimeni. Că n-am putut mulţumi pe toată lumea, e perfect normal, realist şi logic. Sigur că noi am încercat să mulţumim cât mai multă lume, dar practic e imposibil. Cum a zis şi Robert Pant: „Degeaba aveam noi stadioane pline cu Led Zeppelin, că spre final urmăream şi noi încasările şi dacă la următorul turneu, la primul spectacol, am avut cu unul în minus faţă de anul precedent, deja era o problemă“. Deci ei nu se bucurau că aveau 60.000, la ei era problema că nu au mai venit 60.001. Asta înseamnă profesionalism şi mare conştintă faţă de propria persoană. Publicul e judecătorul suprem.

N-am cum să nu te întreb, cum de afiş apare Cristi Minculescu & Iris şi nu Iris pur şi simplu?

Păi aşa am hotărât la reunire, în aprilie, acum 2 ani. Pentru că până atunci fiecare a evoluat ca o entitate separată şi s-a hotărât de comun acord să se meargă sub formula asta. Sigur că sunt interpretări, dar eu nu am mai avut continuitatea de până atunci. Nu e motiv de scandal, aşa s-a agreat, pentru că, totuşi, timp de trei ani am fost pe drumuri separate.