INTERVIU Aurelian Temişan, cântăreţ: „Revoluţia m-a prins cu o fată în pat“

DESTĂINUIRI Aurelian Temişan (45 de ani) a vorbit într-un interviu pentru „Adevărul“ despre detaliile concertului de la Teatrul  Naţional din Bucureşti, de astăzi, de la ora 20.00, despre carieră, despre starea actuală a muzicii, despre păţanii din tinereţe şi aspecte din viitor.

E una să crezi ce se scrie sau se zvoneşte despre un om şi alta e să îl îl întâlneşti personal şi să porţi o discuţie interesantă. Cu acest prin gând a plecat la interviu reporterul „Adevărul“, care a crezut că o să descopere un om rece, peste care a trecut timpul. Aurelian Temişan a dovedit contrariul. E un tip cald şi deschis, căruia îi place să discute, dacă are cu cine şi despre ce. A apreciat documentarea temeinică a reporterului (Mulţumesc!) şi i-a vorbit ca unui prieten. E calm, înalt cât un uriaş din poveşti, dar blând şi cu o privire pătrunzătoare. Pune accentele pe cuvintele potrivite şi te ţine în poveste. Nu pare că are 45 de ani, deşi părul scurt şi grizonant îl trădează. Şi-a păstrat, pe lângă tinereţea spirituală şi mintală, forma tipică a bărbii. Şi pe lângă imaginea consacrată pe care o are, ştiţi ce îl face plăcut pe Temişan? Sinceritatea! Aşa că o să aflaţi, mai jos, păţanii mai mult sau mai puţin ştiute despre Aurelian Temişan. 

Temişan, într-un concert intim la TNB 

„Adevărul“: Pregătiţi al doilea concert la Teatrul Naţional Bucureşti. La ce surprize să ne aşteptăm?

Aurelian Temişan: Da, este al doilea, care vine ca o obligativitate, cu ghilimelele de rigoare, pentru că efectele primului concert m-au făcut să-l organizez foarte repede şi pe acesta, al doilea, dar, din păcate Sala Studio a Teatrului Naţional nu e liberă când vrei tu, ci atunci când se poate. Este o sală mult prea elegantă şi foarte căutată. Prima dată la care era trecută liberă este 26 iunie, după 20 martie, de la primul concert. În primul spectacol i-am avut pe Cornel Ilie, pe Gabi Cotabiţă şi pe Smiley. De această dată, Smiley mi-a spus că e plecat din ţară într-o vacanţă pe care, cu siguranţă, şi-o merită pentru că şi el munceşte foarte mult. Mi-au rămas alături Cornel Ilie şi Gabi Cotabiţă, dar am adus şi două surprize, două prietene bune, două artiste desăvârşite prin prezenţă şi prin coloana vertebrală pe care o au atunci când apar pe scenă. E vorba de Paula Seling şi de Nico. Pe fiecare dintre ele le cunosc din vremuri diferite. Cu Nico am o relaţie de mai de lungă durată pentru că am fost colegi şi la Teatrul din Ploieşti, şi suntem în continuare în noua producţie „Armistiţiu cu morile de vânt“. Cu Paula, de fiecare dată când am cântat, a fost o încununare, o plăcere. Ca exemplu, îmi aduc aminte de apariţia de la Cerbul de Aur, am cântat unul după celălalt. Au fost o preluare şi o predare de ştafetă excepţionale.

Cum au fost reacţiile vizavi de primul concert şi ce aşteptări aveţi acum?

La primul concert, reacţiile au fost puţin peste aşteptările noastre, ne-am dorit să fie un spectacol bun şi să rezoneze cu dorinţa nostră de a transmite spre public. Dar reacţiile au fost mai mari de-atât, având în vedere că am primit mesaje în privat de la oameni pe care nu îi cunosc şi care mi-au spus că s-au simţit de parcă au plecat de la o întâlnire cu prietenii în living. Că de ce a durat atât de puţin? Cum mi-a venit ideea? Prietenia şi intimitatea care s-au legat între cei de pe scenă şi cei din public au fost senzaţionale. Aceste elemente adunate m-au făcut să ajungem în pragul celui de-al doilea spectacol.

Se merită să faceţi un spectacol de astfel de proporţii în România, având în vedere toate condiţiile?

Dacă nu s-ar mai merita am închide porţile şi ne-am apuca de cu totul altceva. Sigur că e foarte greu şi că uneori te lupţi cu morile de vânt având în vedere că au fost perioade, şi încă mai sunt, în care cantitatea ia locul calităţii.

Vedem asta tot mai des.

Aşa e. Şi cam în toate domeniile. Dar mă rezum numai la domeniul artistic, unde, de multe ori, ne-a fost mult mai uşor să îmbrăţişăm semi-valorile sau non-valorile de afară decât să le dăm valoare celor de aici. Şi-atunci te-ntrebi dacă mai are rost? Păi, pentru acest public minunat pe care l-am avut în primul spectacol, pentru cei care ar fi vrut să vină şi nu au mai găsit locuri, pentru cei care mi-au spus că la următorul concert nu lipsesc, pentru toţi aceşti oameni merită! Ei vor, dacă nu ar avea ar rămâne cu dorinţa.

Cum aţi îmbinat cariera muzicală, cu teatrul, cu TV-ul şi cu sportul?

Având în vedere că toate au un numitor comun, exceptând sportul...

Care e acest numitor, pasiunea?

Nu! Scena!

Dar şi stadionul este o scenă.

Aşa e, când ai atâţia oameni care te aclamă sau te huiduie, dacă apăr sau nu, eu fiind portarul Naţionalei de Fotbal a Artiştilor, până la urmă şi gazonul este o scenă. Revenind la partea artistică, la rolurile de actor, jurat, cântăreţ, entertainer, numitorul comun este scena. Atât timp cât faci cu credinţă şi cu pasiune ceea ce faci eu cred că nu există o latură a artisticului care să-ţi fie străină sau pe care să nu o îmbrăţişezi cu tot sufletul. Până la urmă, totul trebuie să treacă prin filtrul tău, iar dacă simţi trebuie să te duci cu capul înainte. Dacă nu simţi, mai bine retrage-te la timp pentru că publicul este cel mai bun barometru pe care îl poţi avea. O vorbă spune că „publicul de ridică, publicul te coboară“ sau o alta „Măria Sa, publicul“. Publicul îţi dă valoare, prin simplitatea cu care îţi expui această valoare. Sau el e cel care te taxează atunci când simte că vrei să fi altcineva decât eşti. 

FOTO Eduard Enea 

„Mă consider o persoană cunoscută, pe cât de iubită, pe atât de hulită“ 

Sunteţi de peste 20 de ani în lumina reflectoarelor.

De 28 de ani, mai exact.

Aţi văzut şi aţi trecut prin toate transformările showbiz-ului din România. Ce mai înseamnă să fii vedetă azi în România, apropo de acele non-valori pe care le menţionaţi?

Sincer, nu mă irită cuvântul vedetă, nu prea ştiu ce înseamnă să fi vedetă. Eu, dacă e să îmi arog o titulatură, mă consider o persoană cunoscută, pe cât de iubită, pe atât de hulită. Nu ai cum să îi împaci pe toţi şi nu toţi pot să te iubească. Nici nu se poate asta, trebuie să fie şi o contragreutate a ceea ce eşti. Chiar dacă unii nu ştiu să îţi explice de ce nu te plac dacă îi iei la boabe mărunte. Sunt energii şi energii. Ce înseamnă să fii vedetă? În ziua de azi, să fii vedetă are o definiţie generalistă, să nu se creadă că trag o concluzie.

Atunci să ne legăm de statutul de „persoană publică“.

Înseamnă să îţi asumi rolul când ieşi pe stradă, să rezonezi cu ceea ce faci şi cu reacţiile celor care te privesc. Înseamnă să îţi faci o listă a priorităţilor interioare, sufleteşti, ce înseamnă pentru tine să apari în public şi ce îţi doreşti de la asta pe viitor. A apărea doar pentru a face shopping sau doar pentru a fi arătat cu degetul este una, iar a apărea şi a bucura lumea, nu doar acum, ci şi peste 20 de ani înseamnă o muncă titanică şi în acelaşi timp o dorinţă a ta spre acest culoar.

În acest caz, putem pune în balanţă acest val de vedetism din ziua de azi cu ce însemna, de fapt, să fi vedetă în anii trecuţi?

Înainte era greu să ajungi vedetă, nu îţi dădea voie sistemul. Eu am prins foarte puţin din acel sistem de dinainte de 1989. M-am lansat în 1989, în septembrie, iar în decembrie sistemul picase. Avusesem doar trei sau patru apariţii. Dar ştiu că dacă sistemul te accepta însemna că ai ceva de spus. Acum plaja e atât de deschisă şi de largă şi poate apărea oricine, oricând, pe oricâţi bani, încât nu mai e o problemă să apari. Problema e să te menţii. Adică să ai ceva de spus. Poţi să o faci în două feluri: precum ciupercile după ploaie, să apari, să dai un tun cu o melodie şi să dispari, cum sunt şi cazuri internaţioanale sau, dacă îţi este scris să rămâi în această meserie şi să o faci cu cap şi cu echilibru, o vei face. Nu dau exemple de la noi, uite, încă un exemplu internaţional. Din punctul meu de vedere, Sam Brown a avut o singură melodie, „Stop“. A mai avut, aşa, câteva semi-cunoscute, eu ştiu că i-am ascultat tot albumul. Luasem albumul doar pentru „Stop“. Sam Brown rămâne o vedetă internaţională cu un singur hit. Sau „Wonderful Life“, de la Black. Sau „Nothing's Gonna Change My Love for You“, Glenn Medeiros. Şi exemplele pot continua! Aşa şi la noi, dar la noi plaja este destul de închisă. În ultimii ani, mulţi artişti români, din anumit culoar muzical, cum ar fi dance, au rupt plaja internaţională. Asta e foarte bine pentru întreaga noastră ţară. 

De ce Aurelian Temişan nu mai e aşa de mediatizat 

Am observat că artişti ca dumneavoastră, Daniel Iordăchioaie sau Adrian Daminescu nu mai sunt aşa de mediatizaţi.

Da, aşa se întâmplă, pentru că suntem dintr-o generaţie care, din păcate pentru unii, nici măcar la capitolul istorie nu mai suntem. Am trecut demult şi de Antipa (Râde).

De ce se întâmplă asta?

Din cauza difuzorilor de muzică! Şi a celor care fac targeturi. Nu am spus-o doar o dată, şi nu am fost singurul care a spus-o, dar m-am lovit de următorul dialog. „Bună ziua, am o piesă nouă...“. Iar răspunsul: „Da, dar... nu eşti în targetul postului“. Păi, targetul ăsta cine l-a făcut? Cel care dă muzica! Ai încercat să dai şi altceva, să vezi dacă prinde? Sigur că e şi teorie şi practică în ceea ce spun şi poate fi verificat. Dar dacă tu obişnuieşti publicul şi îl saturezi cu un anumit gen de muzică  sau cu o anumită melodie până când îi iese pe nas normal că omul o reţine. Dar dacă nu îi sunt difuzate alte melodii normal că nu are contact cu ele. Fiecare artist are publicul lui, oriunde în lume, mai restrâns sau mai larg. (Face o pauză şi râde) N-am nimic şi nu am o problemă în a sta de vorbă cu difuzorii de muzică, mă refer în general la radiouri, dar au ei ceva implementat pe care eu nu il dibuiesc şi nici nu vreau să stau să-l caut. Eu scot în continuare melodii, iar cu arma cea mai de preţ a ultimilor ani, internetul, o să le promovez pe online. Dacă publicul meu află de ele o să le caute şi o să le asculte acolo. Probabil că or să fie luate şi pe radio, au fost cazuri în care melodii refuzate la radio în primă fază, cu zeci, sute de mii de vizualizări, să fie preluate ulterior. Sunt cazuri şi cazuri. Nu e vorba de un război şi nu e vorba că cineva are ceva cu altcineva. Spuneai de o generaţie, Temişan şi Iordăchioaie. Eu aş deschide lista şi aş zice Monica Anghel, Corina Chiriac, Angela Similea şi mulţi, mulţi alţii. 

„Nouă, românilor, ne e mult mai uşor să ne îngropăm valorile şi să naştem alte valori false, sclipitoare la suprafaţă“ 

Privind în afară, cred, oameni cu cariera dumneavostră sunt puşi la loc de cinste.

Dacă stai de vorbă cu actriţa Tania Popa despre poporul rus şi cum îşi tratează ruşii vedetele cu o carieră în spate te iau lacrimile. Poporul rus, aşa cum spunem noi că e comunist, închistat, are un respect nemărginit pentru valorile lui. La fel şi italienii, întreabă-l pe Dan Negru. E fan tot ce înseamnă valoare, îl respect din punctul ăsta de vedere. Am văzut de curând un show pe care italienii i l-au creat lui Gianni Morandi. Ce simplitate de show, dar cu ce impact! Gianni Morandi fiind una dintre legendele Italiei din ultimii 40 - 50 de ani. El, Toto Cutugno, Adriano Celentano, ăştia sunt excepţionali. Dacă stai să te uiţi o săptămână pe posturile italieneşti nu îţi mai vine să te mai uiţi la ale noastre. E o chestie de educaţie şi ce transmitem mai departe. Nouă, românilor, ne e mult mai uşor să ne îngropăm valorile şi să naştem valori false, sclipitoare la suprafaţă, decât să le respectăm şi să le... glorificăm. Când tinerii îmi spun numele se întreabă „Cine e ăsta, e fotbalist? Unde joacă?“

Sunteţi fotbalist.

Iată că din fericire sunt şi fotbalist (Râde). 

FOTO Arhivă 

Actor din întâmplare 

Să scoatem şi actorul la iveală. Ce crede actorul Aurelian Temişan despre teatrul din România?

E într-o mare creştere!

Serios? Oricine altcineva mi-ar fi zis opusul.

Acum, sunt mai multe aspecte. Eu nu sunt actor. „Actorismul“ m-a prins mai mult ca hobby, acum cinci ani de zile când am fost distribuit în „Boeing Boeing“. De-acolo, în alte cinci comedii am fost distribuit şi toate au un succes nebun. Nu neapărat că sunt eu în ele, poate că şi prezenţa mea ajută, dar scriitura e foarte bună, punerea în scenă e foarte bună şi anturajul este excepţional. De la „Boeing Boeing“, la „Încurcătură la nivel înalt“, „Dezbracă-te, vreau să îţi vorbesc“, „Încă nu, dar o să fie“ şi „Pijamale“, toate cinci sunt comedii în care eu joc cu mare plăcere şi în care am învăţat de la colegii mei de scenă actori. Sunt singurul care nu are aceste studii la bază. Am învăţat cum să stau pe scenă, ce să fac, cum să fur meserie, cum să interacţionez, cum să acţionez şi cum să dau mai departe. E o meserie care se fură, până la urmă, dincolo de abecedarul pe care trebuie să îl ai. Eu spun că teatrul e în creştere pentru că, cel puţin la noi, nu există spectacol care să nu se joace cu casa închisă. Să umpli un teatru de vară de 2.500 de locuri mi se pare un mega succes. Anul trecut, am jucat „Boeing Boeing“ acolo fără nicio problemă. Cine spune contrariul.... ori e actor şi nu e distribuit, ori are o ură pe cineva. Nu mă bag! Nu mă interesează! Nu e domeniul meu! Dar, eu sunt mulţumit cu ceea ce se întâmplă şi cu ceea ce mi se întâmplă şi îmi doresc din suflet să menţin piesele în care jucăm sau să punem şi altele.

FOTO Arhivă 

„Acest Renato a fost contragreutatea existenţei mele în lumea muzicală“ 

Revin la celebritate. Aţi simţit vreodată că această celebritate v-a luat preşul de sub picioare în vreo ocazie?

Sincer, din fericire pentru mine, nu. Îţi spun şi de ce. Dacă e să fi simţit aşa o fluctuaţie şi o trepidaţie a preşului de sub picioare am simţit-o la începutul carierei când după ce m-am lansat în 1989 la Festivalul de la Mamaia ajunsesem din nou în Craiova. Trecusem în clasa la XI-a. Acolo, la Craiova, aveam un prieten bun de la vârsta de cinci ani, pe Renato. Noi ne petrecusem toate vacanţele împreună, el stând în cartierul bunicilor mei la vremea respectivă. Dar atunci nu ne mai văzusem o lună şi ceva. Ceea ce pentru noi a fost enorm! Mie îmi plăcea să ies pe stradă, să mă arate lumea cu degetul, „Uite-l pe craioveanul nostru“, „Uite-l pe Temişan!“. Era o noutate pentru un puşti de 17 ani. Când m-am dus la el să îl întreb de ce nu mi-a mai dat un semn de o lună de zile mi-a răspuns „Eu ce să mai caut când toată lumea te iubeşte?“. Ăla a fost momentul care mi-a creat un gol în stomac şi m-a făcut să îmi dau seama că noi, prin meseria noastră, în funcţie de treapta pe care suntem, cu cât suntem mai sus cu atât ajungem la un bec care e aprins, în jurul căruia se strâng musculiţe şi ţânţari, iar dacă stingi becul musculiţele şi ţânţarii pleacă la alt bec. E un exemplu pueril, dar e un exemplu pe care mi l-am dat în locul ăla. Mi-a zis „Stai puţin! Prietenii mei nu sunt cei pe care mi i-am creat în ultima vreme, prietenia e cu totul altceva“. Acest Renato a fost contragreutatea existenţei mele în lumea muzicală. Tot ce spun acum coroborat cu sfaturile de la tata, care a cântat în tinereţe şi care mi-a dat un milion de sfaturi. Auzindu-le, le-am pus într-o tolbă pe toate şi le-am luat cu mine la Bucureşti. Când mă loveam de o situaţie reală reveneam la ele. „Vezi că această meserie e precum o pâine bine rumenită care miroase excelent dar dacă o deschizi s-ar putea să dai de un miez negru. Ai grijă când muşti“, îmi spunea tata. 

FOTO Eduard Enea 

„Am muşcat din miezul negru al celebrităţii dar nu mi-a plăcut“ 

Şi aţi muşcat din miezul necopt?

Atunci când am muşcat mi-am dat seama că nu îmi place. Din momentul ăla am început să fiu mult mai atent şi probabil că şi astrele, şi echilibrul, şi mâna lui Dumnezeu şi-au spus cuvântul şi nu am picat în plasa vedetismului în care pică majoritatea care tratează această meserie superficial şi prin prisma banului.

Aţi menţionat de tatăl dumneavostră. El a fost cel care v-a încurajat să cântaţi la Festivalul Mamaia.

Aşa este. Mi-a zis să mergem. M-a înscris prin Şcoala Populară de Artă din Craiova. „Dacă iei preselecţia bine, dacă nu iei e la fel de bine. Măcar vezi şi tu cu ce se mănâncă treaba asta, să înţelegi prin care am trecut eu acum nişte ani“, mi-a spus. Am fost. Am luat preselecţia, am luat selecţia şi am luat premiul, cel mai mic, Premiul Tinereţii. Dar, premiul ăsta mi-a purtat noroc, deşi am văzut multe „trofee“ stinse, mulţi au luat multe trofee şi nu s-a mai auzit nimic de ei. Alţii, care au luat premii mărunte, au continuat o carieră incredibilă. De altfel, multe piese respinse în concursuri au ajuns hituri şi şlagăre. Îmi place mai multe cuvântul „şlagăr“ decât „hit“ (Zâmbeşte).

Dacă nu era tatăl dumneavostră să vă îndrume către cariera artistică mai alegeaţi calea asta?

Nu ştiu să îţi spun. În momentul acela eu făceam handbal, terminam junioratul, urma să văd dacă mă ia Universitatea Craiova la echipa mare. Probabil că aş fi continuat cu cariera sportivă, dar nu-mi aduc aminte să fi fost un sportiv atât de bun încât să fie bătaie pe mine. În schimb, apucându-mă de muzică şi deschizându-mi ochii în acest domeniu în care, încă o dată spun, am fost luat de o mână şi adus de tata, mi-am dat seama că îmi place succesul şi să transmit publicului ce simt. Îmi place să fac eu asta, individual, nu în grup. Nu sunt individualist, sunt un sportiv de echipă. Chiar şi cu Naţionala Artiştilor nu am fost un portar excepţional, la handbal nu am fost portar, ci pivot. Dar sunt portarul Naţionalei Artiştilor din 1991, de la înfiinţare, pentru că eu cu Mihai Lazăr, preşedintele Federaţiei, şi cu Gheorghe Gheorghiu am înfiinţat-o în 1991. Mi-a plăcut şi îmi place să ascult indicaţiile unui antrenor sau ale unui căptitan. Antrenorul nostru este Daniel Chiriţă, fost jucător internaţional, înaintea lui a fost Cristi Buturugă, fost jucător şi portar. Fostul căpitan a fost Adrian Enache, care a jucat la Dunărea Galaţi în tinereţea lui, faţă de mine care nu am jucat deloc fotbal. Actualul căpitan este Andrei Ştefănescu, de la Alb Negru, care a jucat fotbal. Deci, ţin cont de sfaturile lor, dacă e nevoie de o schimbare nu vociferez. Deci sunt un om de echipă. Dar satisfacţiile pe care ţi le dă succesul individual, transmiterea unui sentiment, atunci când o faci tu, din tine, către cei din faţa ta, e ceva inimaginabil. 

Aplauzele, încununarea existenţei unui artist pe scenă 

„Aş minţi să spun că nu îmi plac aplauzele“, spuneaţi într-un interviu. Asta e mulţumirea unui artist?

Nu ştiu câţi dintre colegii mei de la Teatrul Elisabeta, cu care joc în producţiile de care v-am spus, sunt de acord cu ce fac eu al finalul fiecărui spectacol. Dar de doi ani de zile, la finalul oricărui spectacol, eu mulţumesc publicului. După şirul interminabil de aplauze opresc publicul şi îi mulţumesc pentru că ne răsfaţă cu aplauze, pentru că ne dă încredere. Constat că mulţi revin a doua, a treia oară, iar asta ne bucură, ne mobilizează şi să ne facă să nu renunţăm la ceea ce facem. Deci, aş minţi să spun că nu îmi plac aplauzele pentru că ele sunt încununarea existenţei noastre pe scenă. 

Cum era copilul Aurelian Temişan?

Copilul Aurelian Temişan nu era în copilărie. În copilărie era Cornel Temişan. Aurelian este numele meu, este în buletin, mă cheamă Cornel Radu Aurelian. Cornel fiind primul prenume toată lumea îmi spunea aşa. Din momentul în care m-am lansat am mers cu Aurelian. Tata, pe care îl chema Aurelian Temişan, mi-a zis să mă obişnuiesc să răspund la numele de Aurelian. De ce? Şi pe mine mă chemă Aurelian. Apoi, a existat un Aurelian Andreescu, care a fost coleg cu tata şi cu care a cântat. Tata fiind o mini-vedetă, mai mult zonală, de Dolj, dar a cântat şi cu Aurelian Andreescu şi cu Dan Spătaru. Şi are şi altă rezonanţă, Aurelian decât Cornel. În primă fază, când mă strigau Aurelian prin televiziune nu răspundeam pentru că nu eram obişnuit. Se întorcea doar tata. „Vezi că pe tine te strigă!“. Copilul Cornel Temişan a fost un copil liniştit. Un copil care făcea boacăne cu mult mai puţine decât alţii şi care, în schimb, trăgea ponoasele după tâmpeniile pe care le făceau alţii. Fiind înalt ieşeam în evidenţă şi se înţelegea că eu făceam acele tâmpenii.

„Eram Florin Piersic când eram mic. I-am spus asta lui Piersic asta. Mi-a zis «Mă, băiete! Eşti băiatul meu şi nu am ştiut, mă!»“

Eraţi mare fan Mărgelatu. V-aţi uitat la unul dintre filme şi aţi vrut să fiţi ca el. Aşa că aţi sărit de la etajul doi în roşiile bunicii.

O, dar v-aţi documentat! În căpşunile bunicii! Care erau legate cu electrozi de sudură. Am avut noroc. Da, eu eram Florin Piersic când eram mic. Am fost un tip agil la modul că eram cel mai mic din gaşca celor mari de golănaşi din cartier. Şi în acelaşi timp eram cel mai mare din gaşca celor mici. Ăia mari mă puneau să fac tot felul de prostii, eu le făceam special ca să le pun în practică pe cei mici (Râde). La un moment dat i-am strâns în spatele blocului. Eu m-am dus în casă, m-am urcat pe balustrada de la balcon şi le-am arătat cum se sare de la etajul doi. De ce? Ca să le arăt cum sare Mărgelatu sau Adrian Pintea, cum săreau „Haiducii lui Şaptecai“, direct pe cal pe terasă, la Hanul lui Manuc, unde se filmau frumoasele şi minunatele filme care, din păcate, nu se mai fac.  N-am ratat niciun film, „Drumul oaselor“, „Trandafirul galben“ şi nimic ce era cu Florin Piersic. Asta m-a ajutat într-un fel, mi-am menţinut alura de sportiv. Mi-am dezvoltat-o de mic, nu sărind de la etajul doi, e adevărat, dar făcând tot felul de alte şi alte nebunii (Zâmbeşte). I-am spus asta lui Florin Piersic la un moment dat. Mi-a zis „Mă, băiete! Eşti băiatul meu şi nu am ştiut, mă!“.

Viaţa era, aşadar, mai simplă la Craiova pe vremea aceea.

Cred că toată viaţa era mai simplă şi mai frumoasă atunci faţă de ce era acum. Acum suntem atât de deturnaţi şi de îndoctrinaţi de tehnica asta modernă care ne schimbă direcţia de la secundă la secundă. Îmi aduc de tata că venea acasă vineri seara, pe la 22.00, şi auzeam în faţa blocului: „Băi, băieţi“, erau vreo cinci - şase, „vinerea viitoare la ora 13.00 ne vedem acolo, da?“. „Da!“. Păi de pe o vineri pe alta vorbeau! Nimeni nu întârzia peste o săptămână! Acum când pleci spre o direcţie şi sună telefonul, pac! Ai cotit! Deci viaţa atunci era mult mai simplă şi mai ordonată.

În ciuda restricţiilor?

În ciuda restricţiilor, da, da! Trăim într-un autism continuu şi ne întrebăm de ce ne dereglăm sistemul. Unii pleacă din lumea asta de la vârste extrem de fragede. Este o destabilizare totală, cred că la nivel mondial nu doar la noi. 

Revoluţia m-a prins la o fată! Serios vorbesc! Asta e bună de titlu: „Revoluţia l-a prins pe Temişan acasă la o fată“

Revoluţia unde v-a prins?

La o fată (Râde). Vorbesc serios! M-a prins la o fată! Asta e bună de titlu: „Revoluţia l-a prins pe Temişan acasă la o fată“. Eram la o fată şi ne uitam la... un film! (Zâmbeşte)

Un film pe DVD? (reporterul „Adevărul“ râde)

Oho! Cine avea DVD! Eu vedeam pe la teatru „Războiul Stelelor“ şi plăteam 15 lei biletul să vedem filmul pe video. Aşa! Deci Revoluţia m-a prins la o fată. În momentul în care am plecat de la ea, neavând televizor deschis, pe stradă, în drum spre centru ca să ajung spre casă, văd maşini, aud claxoane, cutare, cutare! Toţi erau cu mâinile pe sus şi mă salutau! Credeam că toţi se bucurau să mă vadă. Aveam cu totul altă problemă în minte. Treceau în viteză, „Temişan, bravo! Am învins!“. „Am învins, da!“. Eu raportam o victorie dublă, dar nu înţelegeam de ce. „Ia, uite, mă! N-am mai fost în zona asta, poate de-asta mă salută lumea!“. După care am înţeles ce se întâmplă şi am început să facem de gardă, în faţa blocului, am ieşit cu tata noaptea că era ora noastră de ieşit.

Erau şi la Craiova celebrele zvonuri cu terorişti?

Peste tot! Cred că peste tot au fost! Şi mobilizare! Dacă la Craiova, într-un cartier care n-avea nicio unitate cu militari, nimic, se făcea asta bănuiesc că peste tot prin ţară a existat această panică.

Aţi stat la celebrele cozi?

Le-am prins, am pierdut şi cartela şi nu ştiam cum să spun. Era o dramă totală! Am strigat de jos că am pierdut cartela. „Nu mai urc în casă!“ (Imită vocea unui copil care plânge). Mi-a promis tata că nu îmi face nimic şi nu mi-a făcut. Dar era aşa o nebunie, cum să pierzi cartela de ulei, de zahăr şi de făină. Frumoasă copilărie, că, până la urmă, ne gândim la ea cu nostalgie. Nu ştim ce vom face peste 30 de ani, nu ştim cum o să ne gândim la perioada în care noi stăteam la interviu la telefon. Nu ştiu cum va evolua peste 30 de ani tehnica aceasta sau toată omenirea. Sau dacă o să mai prindem următorii 30 de ani. Deşi a fost greu în comunism simplitatea de atunci e dorită acum. Îmi pare rău că nu putem transmite generaţiilor care vin după noi câtă bucurie, câtă joacă, câtă simplitate şi câtă frumuseţe era într-o vacanţă. Când stăteai toată ziua afara, când mâncai cu mâinile murdare. Când luam un biscuite şi îl înmuiam într-o baltă şi apoi îl mâncam crezi că era sănătos? Nu era! Dar, pe cuvânt, am crescut sănătos şi mai înalt decât alţii că am mâncat mai mulţi biscuiţi înmuiaţi în baltă (Zâmbeşte). 

Întâlnirea cu Monica Davidescu 

Cum a fost pentru dumneavostră întâlnirea cu Monica?

O întâlnire la miezul nopţii. S-a produs într-un loc în care ea prezenta şi în care eu am fost chemat de naşul nostru spiritual, Iustinian Radu. El ţinea programul şi era prieten cu Monica. M-a chemat să cânt şi să închei acea deschidere de local într-o nouă formulă, ca program. A venit Monica la mine, era studentă în anul I la facultate, şi mi-a zis: „Bună, Monica Davidescu sunt. Cum vrei să te prezint?“ Zic: „Simplu! Aurelian Temişan“. Trebuia să prezinte în italiană. Îmi aduc şi acum cuvinte ei (Reproduce cuvintele rostite de Monica). M-a prezentat, am cântat, am ridicat sala în picioare  pentru că am cântat „Lasciatemi cantare“. Nu ştiam decât prima strofă şi refrenul. La a doua strofă am cântat-o tot pe prima. Oamenii tot au cântat cu mine, nu a fost o problemă. A doua sau a treia seară am întrebat-o unde stă. Mi-a zis în Mihai Bravu. „A, ce bine! Lângă mine!“. Eu stăteam, de fapt, în Drumul Taberei atunci. „Nu vrei să te duc cu maşina?“. „Ba da!“. Am dus-o o dată, de două ori şi de acolo a început relaţia noastră. Am cunoscut o fată extrem de timidă, îngrozitor de muncitoare, adică ea era la facultate la ora 08.00 dimineaţa, termina facultatea, se ducea să înveţe şi seara de la ora 21.00 se pregătea să vină la bar ca să aibă bani de studii şi de ce avea nevoie pentru a-şi duce viaţa în Bucureşti. Câteva luni mai târziu ne-am mutat împreună, în 1995, şi iată-ne acum în 2017. 

FOTO Arhivă 

Monica a declarat la un moment dat, cred, legat de perioada voastră de început: „El era vedetă, îl ştia toată lumea. Mă aşteptam să fiu părăsită“. Dar nu s-a întâmplat asta.

Da, se aştepta. Ea luase deja contact cu lumea asta artistică, era prietenă foarte bună cu Ovidiu Komornyik. Cu el, cu Brânduşa Novac, care avea trupa de dans Platinium, au plecat prin Italia, prin turnee. Au văzut lumea înainte mea (Râde). Deşi în 1990 am plecat şi eu în Mongolia la un festival internaţional. Se aştepta la un moment dat ca vedeta Aurelian Temişan să îi zică să plece. Dar nu a fost aşa. Sigur, totul ţine de dorinţele noastre, dar în acelaşi timp ele pot fi împlinite la nivel macrocosmic. Uneori îţi este scris să faci ceva chiar dacă nu te gândeşti că vrei să faci, alteori te dai peste cap cu eforturi să faci ceva şi nu îţi iese pentru că îţi e scris să nu se întâmple. Noi nu ne-am promis nimic. Dezvoltarea relaţiei s-a produs în timp. Tot Monica spunea într-un interviu că ne-am crescut unul pe celălalt. Adică ne-am cunoscut la 23 de ani, o vârstă fragedă pentru amândoi, că suntem de o seamă, şi iată-ne la 45 de ani cu un bagaj de amintiri de invidiat. 

O fană a vrut un copil cu Temişan 

Dar cum a fost atunci când o fană devotată a venit şi v-a spus că vrea un copil cu dumneavoastră?

Eram la Braşov. Era disperată după prezenţa mea, a venit plângând după ce am ieşit de pe scenă, m-a luat în braţe, o fată foarte frumuşică. „Aurelian, te iubesc de nu mai pot! Nu vreau decât un copil cu tine! Nimic altceva, nu am nicio altă pretenţie“. „Câţi ani ai?“, „17 ani!“. „Perfect, e vârsta ideală! Dar hai să mai stăm un pic, mai vorbim într-un an, doi“. Probabil că a rămas cu o speranţă. Între timp am mai avut spectacole în Braşov dar ea nu a mai apărut. L-o fi făcut cu altcineva? (Zâmbeşte)

Cum e societatea românească pentru un artist? E provocatoare sau nu vă stimulează?

Nu pot să spun că nu mă stimulează. Aici trebuie să munceşti mult mai mult decât într-o societate în care fiecare lucru are culoarul lui şi făgaşul lui. Am un respect foarte mare pentru nemţi, pentru mentalitatea lor. Zicem noi că ei sunt reci şi nu ştiu decât muncă. Da, dar îl fac bine! Noi suntem un popor cu oameni foarte deştepţi şi abili, dar ne lăsăm pe o ureche, facem foarte multe lucruri şi nu multe din ele sunt bine făcute. Sau realizabile. Un neamţ care lucrează într-o fabrică ştie că are un serviciu stabil, îşi desfăşoară toate orele de activitate în nişte condiţii impecabile, nu are timp de bârfă. E, oarecum, robotic ce se întâmplă la ei dar ce îmi place e că atunci când ies la pensie nu cad în partea cealaltă, a grijilor. Parcă înfloresc. Se urcă în maşină şi văd lumea! Pentru ei pensia nu înseamnă că au îmbătrânit şi nu mai au motive să trăiască. E un fel de a doua tinereţe. Ţine de mentalitate. Societatea românească ar putea fi una bună. Prin mentalitatea celor tineri care vin din urmă şi care au ceva de spus ar putea fi foarte frumoasă. Dar ne izbim în continuare de mentalităţi vechi care distrug în loc să construiască. Şi nu lasă tinerii să vină să îşi expună ideile. Noi suntem un popor optimist de fel şi un popor care, în toată existenţa, i-a plăcut să facă haz de necaz. Eu cred într-o echilibrare. Acum când vorbim suntem o ţară aproape necondusă din punct de vedere politic. Suntem o ruşine ca naţie în momentul ăsta. Poate se vor aşeza lucrurile şi vom învăţa ceva din experienţa asta, poate vom transmite mai departe generaţiilor care se formează acum că lucrurile pot merge pe un făgaş bun, că pot fi asimilate cum trebuie. Deocamdată ne luptăm. Nu mă stimulează societatea noastră. Mă întrebai dacă mai merită să fac spectacole. Da, merită! Pentru că sunt oameni care dacă nu spun nimic şi nu ies în faţă nu înseamnă că nu există. Ei există! Dacă le transmiţi scânteia că faci ceva pe placul lor apar de peste tot.

Date fiind acestea, în ce societate speraţi să crească fetiţa dumneavoastră?

Ce este adevărat, ca să încep răspunsul cu o concluzie, este că precum un animal în junglă care s-a adaptat de-a lungul mileniilor aşa se adaptează şi omul. Copiii se adaptează societăţii ăsteia şi celei care va veni. Poate că sunt mult mai căliţi decât credem noi şi-atunci orice dorinţă a noastră, apropo de nostalgiile vremurilor trecute şi a ceea ce am vrea să fie România, s-ar putea să îl destabilizeze. Lasă pe fiecare să-şi aleagă culoarul în viaţă, ajută-l cât poţi, deschide-i ochii să vadă lumea aşa cum e. Nu ştiu să spun în ce societate mi-ar plăcea să trăiască Dora. Dar pot să spun că mi-aş dori să fie atât de sănătoasă şi de echilibrată mental încât să înţeleagă că şi în această societate se poate trăi frumos, se poate face treabă şi se poate să îţi ajuţi aproape ajutându-te şi pe tine în acelaşi timp, fără să îţi fie frică de faptul că cel pe care l-ai ajutat ajunge împotriva ta.

Nu v-aţi gândit să plecaţi din ţară?

Eu aş putea să o fac oricând. Chiar dacă am împlinit de curând 45 de ani şi nu mai e vârsta la care să te poţi plimba brambura. Aş putea să o fac prin prisma meseriei pe care o am pentru că nu există o limită a celor care cântă. Decât la noi în ţară există o limită, „E prea bătrân să mai apară pe post şi nu e în targetul postului“. Eu aş putea să plec, dar nu ştiu ce ar face Monica. Pentru că ea, ca şi actriţă, ar trebui să înveţe limba şi oricum ar fi considerată un intrus în ţara respectivă. Ar trebui să o ia de la zero şi să înveţe ceva ce aici oricum ştie foarte bine, cota ei de piaţă aici nu o poate avea în nicio altă parte decât dacă ar avea o şansă magnifică să pice la Hollywood într-o distribuţie cu nişte actori care să o ridice imediat pe plan internaţional. Ceea ce e puţin probabil dar trebuie să credem în această şansă. Mie, cu muzica, îmi este mai uşor. Muzica e o limbă internaţională şi cred că aş putea pleca chiar şi în China să deschid gura, să cânt şi de acolo să vadă cineva. Nu ştiu cine ar putea să vadă în China, dar cred că ar merita încercat. Deci nu m-am gândit să plec şi nici să plecăm. Ne place atât de mult căldura, doar acesta ar fi singurul motiv pentru că ne-am muta, să fie căldură 24 de ore din 24, 12 luni pe ani. Ne-am născut vara şi nu ne place frigul. 

Nu e interesat de politică 

Nu v-a tentat să intraţi în politică în anii ăştia? E un trend ca persoane publice să devină politicieni.

Absolut deloc! Chiar şi atunci când s-a vehiculat prin ziare că mă înscriu într-un partid n-a fost decât o vizită nevinovată a mea pe care i-am făcut-o unui prieten de-al meu care era senator la vremea respectivă. El era senator de un an de zile şi eu sunt prieten cu el de peste 25 de ani de zile. Mă chemase la Parlament să îi văd biroul. Acolo, la intrare, era un singur jurnalist care a făcut poze. A doua zi, titlu: „Temişan intră în politică“. În aceeaşi zi m-am întâlnit şi cu preşedintele acelui partid, că avea biroul alăturat. Probabil că şi de la dânsul au plecat nişte cuvinte, cum că am stat de vorbă şi există posibilitatea să se întâmple. Şi uite aşa, „Temişan candidează pentru partidul X“. Televiziunea cu care aveam contrat la momentul respectiv mi-a zis „Ai înnebunit?“. Nu mai am voie să fac o vizită cuiva? Dar speculaţia a persistat în presă o perioadă. Această meserie de politician e pentru oameni care au nervi să o facă, îmi este sufletul mult prea plin de dorinţa de a spune ceea ce simt prin muzică sau printr-un rol la teatru încât nu vreau să stau să le amestec şi să îmi opturez această viziune de a mă etala în faţa publicului pe plan artistic. 

FOTO Eduard Enea 

Cum arată viitorul pentru Adrian Temişan pe cele trei planuri, personal, artistic şi sportiv?

Pe scena intimă îmi doresc măcar acelaşi echilibru pe care l-am avut până acum şi pentru următorii 22 de ani. Primii 22 de ani împlinindu-se în ianuarie, pe 13. Iată, m-am întâlnit cu Monica într-o zi fatidică pentru unii, dar foarte norocoasă pentru noi. Atât pentru mine, cât şi pentru familia mea  ne dorim linişte şi sănătate ca să putem trage aer în piept. Să gândim limpede şi să ducem la final planurile începute. Pe plan sportiv îmi doresc să mă mai ţină corpul. Ştii cum e, dacă mintea vrea şi corpul nu te mai ajută chiar nu mai poţi face mare lucru. Să mă ţină corpul şi să mai stau în poarta naţionalei, chiar şi pentru câteva minute, nu în toate meciurile oficiale. Pe plan artistic îmi doresc la cât mai multe concerte pe care să le dedic celor care iubesc într-adevăr muzica, celor care iubesc sentimentul, simplitatea, prietenia şi familia. Pentru că, cel puţin cele două concerte pe care le-am făcut cum sunt dedicate intimităţii, familiei. Care suntem noi în momentul acela. Noi de pe scenă şi cei din sală. Şi mai fac un anunţ. În concertul de luni voi avea un moment tribute Aurelian Andreescu, care este idolul meu. Va fi o trimitere directă către concertul din noiembrie, un concert dedicat 100% marii voci pe care a avut-o România şi marelui artist Aurelian Andreescu.