Obscenitatea şcolii recente

La un concurs şcolar, elevii au fost stimulaţi să joace rolul persecutorului şi să imagineze discursul urii de clasă. Prostie întâmplătoare sau viciu post-modern?

Toată lumea dezaprobă subiectul dat la Olimpiada de Limba şi Literatura Română din judeţul Prahova şi în alte două judeţe. Inspectoratele şcolare se delimitează, ministrul Educaţiei „a cerut explicaţii în scris”, presa a condamnat la unison, cel puţin prin punerea în pagină. Şi au dreptate cu toţii, fără îndoială, dar nu e destul să constaţi. Trebuie să spui şi de ce au greşit profesorii în cauză. Cu atât mai mult cu cât toată lumea are sentimentul că nu e doar un accident pedagogic nefericit, ci o formă de degradare  a spiritului public, aşa cum reiese şi din comentariul rapid al profesorului care a semnalat oroarea: „Înţeleg că DNA Ploieşti are foarte mult de lucru (îşi face de lucru), dar a transfera denunţul în curriculumul şcolar, fie şi în forma asta, a subiectelor de olimpiadă, întrece limitele bunului simţ. Dar spune foarte mult despre lumea de azi, a denunţului. Olimpiadele denunţului” (Dan Gulea citat de mediafax).

La Olimpiada de la Ploieşti, faza judeţeană, concurenţilor li s-a cerut, printre altele, să-şi imagineze că ar fi un agent al statului comunist din anii premergători colectivizării, care redactează un raport oficial împotriva lui Ilie Moromete, denunţându-l pe acesta ca „un element duşmănos”. Purtătorul de cuvânt al Inspectoratului a dat din colţ în colţ: „Subiectul a fost dat, problema e dacă e conform cu programa şcolară” (mediafax).

Tocmai că nu asta e problema. Deşi e clar că elevii nu aveau de unde să ştie cum se formula pe atunci un „referat”, căci nu vor fi avut timp să studieze problema în arhivele CNSAS. Exista un limbaj al epocii cu elemente distinctive care ţineau de ideologia şi de practica stalinismului şi prin urmare a redacta un denunţ în maniera epocii se poate reduce la o problemă tehnică de vocabular. Dar intuim cu toţii că nu lipsa de conformitate cu programa a oripilat, ci totul altceva.

Dacă am încerca să găsim o scuză celor care au imaginat subiectul, am observa că a fost, probabil, formulat de cineva trecut prin lecţiile recente despre comunism, probabil un profesor tânăr care a dorit să pună în evidenţă conflictul politic din volumul al II-lea al Moromeţilor. Doar nişte profesori pentru care comunismul este „istorie” ar putea propune elevilor un exerciţiu de acest fel fără să bănuiască oroarea din miezul său intim.

Şi dacă ipoteza noastră se confirmă, ea ne arată încă o dată că oroarea trecutului este incomunicabilă. Câtă dreptate avea Charles Peguy când relata vizita unui tânăr care se instruia despre un episod (Afacerea Dreyfus) desfăşurat cu numai un deceniu în urmă: „Era atât de docil. Stătea cuminte cu şapca în mână şi m-asculta. Îmi sorbea cuvintele. Se informa. (…) Niciodată nu am înţeles aşa de bine ca atunci (…) ce înseamnă istoria şi ce prăpastie de netrecut se deschide între evenimentul real şi evenimentul istoric; incompatibilitatea totală, absolută, absenţa, literalmente a unei măsuri comune” (citat de Alain Finkielkraut în Memoria zadarnică). Subiectul de la Olimpiadă pare să exprime la rândul său neînţelegerea inevitabilă care se iveşte odată cu trecerea timpului.

Dar asta încă nu explică totul. De ce nu li s-a cerut elevilor să-şi imagineze, de pildă, că sunt Ilie Moromete şi să vorbească în numele lui? În orice caz identificarea cerută cu agentul denunţător al statului comunist a oripilat. Iată ce trebuie să explicăm: de ce e neconvenabil ca elevii să reproducă discursul urii de clasă şi al denunţului. Rareori se iveşte un prilej atât de bun pentru a înţelege mai bine ce a vrut să spună Platon atunci când argumenta împotriva poeziei şi teatrului. Condamnat mereu fără drept de apel pentru că ”i-a alungat pe poeţi din cetate”, filozoful grec spunea exact ceea ce resimţim astăzi cu toţii şi anume că imitarea unui comportament urât este contrară pedagogiei: „Cred că tinerii noştri nu trebuie să se obişnuiască nici să facă pe smintiţii, în vorbe sau fapte. Smintiţii şi oamenii ticăloşi, bărbaţi şi femei, trebuie desigur cunoscuţi, dar ei nu trebuie înfăţişaţi pe scenă şi nici imitaţi” (Republica, trad. Andrei Cornea).

Dacă în teatrul propriu-zis ni se poate părea exagerat, am văzut cu toţii că imitaţia urâtului la şcoală e ceva inadmisibil. Să-l pui pe un elev să creeze în propria imaginaţie starea mentală şi limbajul asociat unui persecutor, e un lucru care nu se face, pentru că deformează caracterele. Profesorul de la Ploieşti care ne-a semnalat cazul a şi văzut, de altfel, în acest episod  o educaţie a denunţului, o deformare a spiritului public care s-ar plia tot mai mult pe o mentalitate poliţienească.

Problema este însă mai generală. În definitiv, în subiectul de la olimpiadă nici nu e vorba de un denunţ în sensul propriu al cuvântului, căci un agent al statului comunist nu denunţa, ci redacta un rechizitoriu. El lucra pe poziţii de putere şi de superioritate ideologică şi nici măcar nu avea nevoie să se ascundă. În generalitatea ei, problema care a fost pusă elevilor a fost aceea de a produce un discurs al răului, al unui rău recunoscut ca atare, căci ne aflăm la capătul a două decenii de educaţie „anticomunistă”. Cu alte cuvinte elevilor li s-a cerut să producă un lucru obscen şi apoi să fie notaţi pentru performanţă. Cine reuşeşte să fie mai obscen decât altul. Aşadar, nu DNA este de vină pentru acest subiect (deşi am văzut deunăzi obscenitatea unui procuror de la DNA Ploieşti, proaspăt demisionat), ci abandonarea tot mai largă a unui criteriu pedagogic tradiţional care ne spune că elevii trebuie educaţi în spiritului binelui şi al frumosului.

Horaţiu Pepine - Deutsche Welle