Idei cu bulină roşie: Educaţia

Am adus la curs, azi, ca de obicei, o carte din care urmează, la un moment dat, să citesc un paragraf-două. Lectura cu voce tare are impact. În română, engleză sau, mai rar, în franceză. Franceza nu e prea  populară. Uneori aduc două sau trei cărţi pe care le pun pe catedră. Invit studenţii să le frunzărească la pauză.

Sunt cărţi noi, de regulă, fie traduceri în română, fie lucrări originale. Cîteodată îşi notează titlurile. Sunt în afara bibliografiei cursului. Le car după mine (ca şi laptop-ul, cd-urile) pentru că, mă gândesc, prezenţa lor, a cărţilor în sala (săliţa) de curs are ceva înviorător, insolit faţă de mult mai familiarul display. Mi-ar fi mai simplu să fotocopiez paragrafele alea, să le printez sau să le pun într-un PPT şi să le proiectez ori să le încarc pe Kindle-ul meu şi apoi să citesc ca dintr-o altă „carte”. Parcă nu ar fi acelaşi lucru, nu?

Deci cât te costă, dom’ profesor, să faci cercetare, ca să publici articolul ăla în revista aia cotată bine sau cartea aia publicată la editura aia cotată bine?

Astăzi, însă, dincolo de întrebările şi discuţiile pe care le avem săptămânal pe tematica cursului, un student mi-a pus şi următoarea întrebare: „dom’profesor, cât cheltuiţi pe lună cu cărţile” ? I-am răspuns: „câteva sute de lei”. Mental s-au făcut calcule. În metrou, spre casă, le-am făcut şi eu. Deci cât te costă, dom’ profesor, să faci cercetare, ca să publici articolul ăla în revista aia cotată bine sau cartea aia publicată la editura aia cotată bine? Ştiu că nu sunt singurul în situaţia asta. Nu te întreabă/ajută nimeni cum faci să fii la curent cu ceea ce apare nou, important în domeniul tău pentru că eşti corect, curios, pentru că îţi pasă de studenţii tăi, pentru că vrei să le dai tot ce ştii tu mai bine, ca să poată merge mai departe puţin mai siguri/e pe ei/ele, ca să nu îţi fie jenă că eşti profesor la universitate. În România.

Internetul satisface nevoile în materie de lectură?

Altădată, la curs, am întrebat o studentă, fiind vorba de consultarea unei bibliografii pentru o lucrare dată ca temă, dacă a fost la biblioteca facultăţii. Nu, nu a fost, De când nu ai mai fost? Nu-şi mai aducea aminte. (biblioteca facultăţii mele, de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării, e una foarte bună). Internetul satisface nevoile în materie de lectură? Se pare că nu, dar e mai comod.

Copierea, plagierea după surse online e un „sport” nenorocit practicat de mulţi studenţi. Există site-uri specializate, se ştie, anunţuri specializate prin care poţi cumpăra oricefel de lucrare.Vii cu ea, apoi, la facultate, o dai profului, îţi iei nota, examenul, diploma. Şi, pa! I-ai păcălit.

Nu, de fapt, nu i-ai păcălit, ai făcut un lucru normal: pentru că nu despre pregătirea ta e vorba, ci despre altceva, despre o realitate care nu e cea a facultăţii, a unei lumi a cunoaşterii. E o altă realitate unde te simţi bine, aceea a spectacolului cotidian al deriziunii. De aceea, mulţi aleg să evadeze din ea. Dar dacă rămâi, cum să fii tocmai tu acela/aceea care ia în serios propria pregătire. „Câte prezenţe trebuie la acest curs?” Dacă te interesează asta, e limpede că îţi faci un calcul: bun, trebuie şapte din paisprezece, deci restul de şapte am timp să... Mulţi studenţi/ studente lucrează. Pentru unii, care chiar au nevoie de bani ca să se întreţină (atenţie nu sunt toţi în situaţia asta, o, nu!), calculul pare scuzabil. Nu e. Dar nu e vina lor.

Ia să vedem. Eu îmi cumpăr lunar cărţi ca să...(vezi mai sus). Studenţii vin...adică de fapt, participă la curs când pot, mulţi lucrează, mulţi copiază ilicit sau, la fel de rău, nu pot face o lucrare bună, o expediază ca să poată lua nota aia de care vor uita peste două săptămâni („ a doua zi, dom’profesor”, rectifică un student).

Lor li se cere să dobândească competenţele promise de pachetele curiculare ale specializărilor unde au dat examen de admitere.

Mie mi se cere să demonstrez an de an că sunt competent, că am activitate de cercetare, că folosesc metode aşa şi pe dincolo ca să pot atinge un nivel aşa şi pe dincolo în activitatea universitară. Lor li se cere să dobândească competenţele promise de pachetele curiculare ale specializărilor unde au dat examen de admitere.

Patronii, angajatorii se plâng că ei sunt out, că iau diplome degeaba, că nu ştiu cum să facă lucrurile etc. şi...ce-i învaţă ăştia, domne, la facultate? Noi, (nu toţi, o nu!) însă, facem ce putem, ba chiar, câteodată, mai mult, dar­...doamne, ce-or fi făcut ăştia la liceu? Iar noi, profii de liceu trebuie să fim atenţi, în afară de a o încasa, la violenţa crescândă în clasele noastre, la ravagiile spectacolului agresiv al realităţii cotidiene livrat, spre creşterea conturilor patronilor tv-urilor comerciale, tabloidelor etc., de mass-media. CNA-ul abia mai suflă. Cum să îi mai înveţi limba română când aceasta a devenit un accesoriu derizoriu? Să ne uităm şi noi mai jos, la şcoala primară? Sau la familiile noastre? Cum să te aperi?

Ce îi învăţăm, (nu, nu e bine, reiau) ce le transmitem acestor elevi şi studenţi? Cum comunicăm cu ei, cu ele?

Mai simpu ar fi să punem bulina roşie. Ar fi o dovadă de clarviziune. Ar obliga să vedem o realitate nu să o camuflăm. Desele modificări ale multor articole ale Legii Educaţiei indică fără dubiu o clădire care abia se ţine. Chiar de va fi avut parte de clarviziunea unor specialişti care au încercat să o consoldeze, timpul, timpul românesc este foarte coroziv şi coroziunea e foarte rapidă. Distruge bine, repede şi eficient.

Racordarea pripită la lumea culturii digitale e consumatoare ineficientă de fonduri.

Pe clădirea Educaţiei se văd semnele acestui timp. Câtă vreme în România mai există sute de şcoli unde condiţiile sanitare sunt execrabile sau absente, câtă vreme condiţiile de învăţare/educare sunt paupere, câtă vreme inechitatea accesului la studii e încă prezentă, racordarea pripită la lumea culturii digitale e consumatoare ineficientă de fonduri. Între faptul că şcoala X nu are WC, dar poate achiziţiona calculatoare, ce aţi alege? Pentru că e clar că nu sunt fonduri pentru toate. Ştiţi dumneavoastră de ce. De ce nu ne îngrijim de condiţiile elementare înainte de a beneficia de cele ...normale pentru un stat civilizat? Mi s-ar părea mai de bun simţ să existe WC-ul ăla la şcoală, să se închidă ferestrele ca lumea, să lase curat în urma lor studenţii, decât să ne punem în piept, făloşi, „medalia” apdatării la postmodernitatea digitalului. „Struţocămila” principelui Cantemir  mi se pare că încă merge prin deşertul amăgirii noastre.

Convulsiile prin care trece sistemul educaţional românesc revelă, dincolo de programele politice ale partidelor, o stare de fapt: învăţământul românesc nu încurajează, dar cere performanţa, nu stimulează, dar cere calitate personalului didactic, nu are în vedere, dar arborează ca pe un steag ale cărui culori abia se mai văd, o societate a viitorului în România. Se fac eforturi, desigur, pentru schimbarea situaţiei. În bine?