Minciuna liceului tehnologic

Există un contract social: ca tânăr cetăţean frecventezi, înveţi, munceşti în şcoala care ţi se potriveşte, familia te susţine cu ceea ce poate (îşi poate permite) şi statul completează sprijinul familiei, pentru satisfacerea nevoilor diferite şi asigură, tuturor, educaţie de calitate. Sau, cel puţin, aşa ar trebui să fie.

Pentru că multă lume face încă confuzii de termeni, voi încerca o explicaţie [i]. Există 2 rute majore de liceu:

- teoretică, finalizată cu examenul de Bacalaureat şi posibil continuată cu studii superioare;

- vocaţională/profesională/profesional-duală[ii] etc – aici sunt confuziile.

Din cea vocaţională fac parte, de exemplu, pedagogicul, muzica, baletul, ş.a. În alte ţări, tot ceea nu este teoretic, este vocaţional.

Obiectivul multor ţări nu este să aibă studenţi, orice fel de studenţi, ci tineri de 18/19 ani care au identitate, personală şi profesională. Adică statele îşi asumă, la nivel de politici publice, că există un contract social: ca tânăr cetăţean frecventezi, înveţi, munceşti în şcoala care ţi se potriveşte, familia te susţine cu ceea ce poate (îşi poate permite) şi statul completează sprijinul familiei, pentru satisfacerea nevoilor diferite şi asigură, tuturor, educaţie de calitate.

Pe de altă parte, aşa cum în viaţă nimic nu e predefinit (v. „patul lui Procust“), sistemele de educaţie ale altor ţări acceptă că se pot face greşeli, că tinerii sunt schimbători şi surprinzători - adică un elev poate  ajunge în liceul/sistemul care nu i se potriveşte. Dar, tot cu sprijin dedicat, personalizat, acel elev, orice elev, poate trece uşor dintr-o rută în alta.

În februarie 2009, din planurile de şcolarizare aprobate pentru anul şcolar următor au „dispărut“ S.A.M.urile - Şcolile de Arte şi Meserii. A fost o decizie considerată ca fiind luată „peste noapte“, la fel ca cea din 2006, de înfiinţare a lor. Lipsa de viziune în ceea ce priveşte calificarea tinerilor, nevoii lor de a deveni cât mai curând independenţi, se menţine şi astăzi. În plus, personal, eu nu am citit nicio analiză despre consecinţele acestor schimbări neplanificate, incoerent comunicate, parcă fără direcţie. Sau, mă rog, fără altă direcţie decât să dea „ţării, cât mai mulţi studenţi“[iii].

Dar poate că nu e nevoie de studiu, căci avem suficiente elemente care descriu situaţia:

- folosim în call center-uri absolvenţi de licenţă şi/sau master pentru performarea unor competenţe care pot fi dobândite în 4 ani de liceu, adică competenţe digitale medii şi una/două limbi străine însuşite exemplar;

- este o discuţie importantă dacă ruta de informatică - programatori, ar merita tratată la nivel liceal ca rută vocaţională, calificare de nivel 4;

- elevii din sistemul profesional-dual (3 ani, puţin peste 3.000 de elevi în ultimul an şcolar) se confruntă cu dificultatea de a avea în primii doi ani, obligatorii, trunchi comun cu celelalte rute. Cu toată lipsa de timp, parteneriatele cu agenţii economici ajută enorm pentru dobândirea competenţelor practice.

- elevii din sistemul profesional-dual absolvă cu nivel de calificare 3, în timp ce colegii de generaţie de la tehnologic (4 ani, fără practică de aceeaşi calitate), absolvă cu nivel de calificare 4.

- pentru multe familii, ruta de şcoală profesională înseamnă o cheltuială de sprijin cu 25% mai mică (3 ani, faţă de 4). Ruta profesională este ruta care permite intrarea pe piaţa muncii cu o calificare certă care poate însemna ieşirea din sărăcie. Şi care vine la pachet cu identitate profesională şi încredere/stimă de sine;

- e vară, tot sectorul de turism se plânge de lipsa forţei de muncă – am citit recent o petiţie a hotelierilor de pe litoral care nu îşi pot deschide restaurantele pentru că nu au personal şi care „cer Guvernului să intervină“.

Realitatea este că nici nu vom mai avea vreodată aceeaşi forţă de muncă, nici calitativ, nici cantitativ (numeric). De exemplu, hotelierii ar putea lucra cu elevi de liceu şi studenţi pe care să îi trateze ca parteneri. Un ospătar bun nu numai că vinde, ci este interfaţa dintre un restaurant şi client – rolul acesta de „ambasador“ trebuie practicat şi înţeles în şcoală. Oricum va deveni din ce în ce mai rar să ne permitem să ieşim „în oraş“ şi să fim serviţi la masă. Şi tot aşa.

În toate sectoarele, în toate serviciile către populaţie, în producţie, construcţii, modelul de afacere se schimbă, oricât de puternice sunt forţele de restauraţie care se luptă acum în România. Economia şi demografia sunt două realităţi care „bat filmul“ prost al luptei dintre „servicii“[iv].

În trei ani, de când am ales să pun energie în proiectul Coaliţiei, am înţeles că:

1) NU, ţara, ori statul, fie el şi paralel, „nu ne vrea proşti“ – ci pur şi simplu, „ţara“, prin liderii ei, nu ştie ce vrea şi nici nu înţelege vremurile pe care le trăim;

2) Educaţia este în relaţie directă cu dezvoltarea economică. Autorităţile publice locale (APL) sunt din ce în ce mai conştiente că au un rol de jucat în sector, inclusiv în zona de resurse umane implicate în educaţie. Chiar şi Comisia Europeană îşi pune problema dacă mai poate menţine angajamentul de a nu interveni mai direct în sectorul educaţiei (peste cincisprezece milioane de tineri NEETs în Europa). De exemplu, conflictele româneşti dintre APL şi Inspectorate vor deveni o stare de fapt şi vor impune o alegere, ori-ori, pe măsură ce va creşte puterea economică şi nevoia de autoguvernare a comunităţilor. Da, de la 1 ianuarie, inspectoarele au mai recuperat din poziţiile pierdute, prin schimbarea sistemului de finanţare, dar demografia vine peste toţi şi rostul lor va fi chestionat mai devreme sau mai târziu, pentru că aceasta este tendinţa.

3) Copiii aceştia, ai României, Europei, lumii sunt tot mai preţioşi. Lumea, aşa cum o ştim, nu mai există… Cu o prognoză ONU pentru 2100 potrivit căreia doar una din zece femei va mai avea un copil, este de înţeles de ce majoritatea statelor lumii au o provocare cu sistemele de educaţie. Toţi îşi pun întrebări, toţi ar vrea să găsească răspunsurile perfecte. Iar răspunsul cel mai des acceptat este că, la finalul şcolii obligatorii, copiii trebuie să ştie cine sunt, cum sunt şi la ce sunt buni.

Înţelegerile acestea îmi susţin astăzi convingerea că liceele tehnologice, în forma actuală, trebuie desfiinţate[v]. Că un copil merită să iasă „întreg“ din şcoala generală. Că acolo este nevoie de cei mai buni profesori şi învăţători. Şi, după gimnaziu, frecventat la el în comunitate - poate un consorţiu de localităţi şi poate până la clasa a IX-a inclusiv (ar ajuta la catedrele din rural…), să poată alege doar între ruta teoretică sau profesională. Astfel încât, la 16/17, ani să poată munci demn şi bine plătit pentru o muncă pe care un robot nu o poate face. Şi să îşi poată continua studiile, toată viaţa, devenind tot mai bun profesionist, sau… schimbându-şi fundamental calificarea.

Cireaşa mea de pe tort ar fi ca şi cei de la teoretic să poată alege o calificare măcar de nivel 1, un semestru. Iar în ultimii doi ani de liceu să aibă maxim 6 discipline. Dar visuri ca acestea sunt pentru ţări care vor pentru copiii lor un viitor. Aşa că rămân cu mirarea: cum poate avea o ţară viitor dacă copiii ei nu au acces la cea mai bună versiune a viitorului lor?

[i] Limbajul este mai colocvial, îmi cer scuze anticipat celor care ar fi aşteptat ceva mai academic.
[ii] Există unităţi de învăţământ în care co-există clase de teoretic, tehnologic şi profesional – dual;
[iii] Am ilustrat articolul cu un infografic realizat în proiectul „Dialoguri despre Educaţie“, implementat de Coaliţia pentru Educaţie, în parteneriat cu Centrul pentru Politici Educaţionale, în anul 2017 – se observă transformarea artificială începută în anul şcolar 2009/2010.
[iv] Sigur, rămâne frustrarea şi neputinţa că toate acestea se întâmplă „pe timpul nostru istoric“.
[v] Menţionez că acesta nu este un punct de vedere oficial al Coaliţiei pentru Educaţie, în sensul că nu am solicitat consultare şi susţinere, aşa cum procedăm de regulă.