Despre şcoală cu umor şi fără menajamente

Din 1990 încoace, şcoala românească se tot reformează. Nu doar fiecare nou guvern, ci şi fiecare nou deţinător al postului de ministru al Învăţământului sau, mă rog, al Educaţiei, simte nevoia să croiască o nouă lege în domeniu. Cei mai modeşti se mulţumesc să o modifice pe cea existentă.

Atât de zdravăn încât o stâlcesc fără drept de apel. De mulţi ani încoace se vorbeşte despre învăţământ centrat ba pe elev, ba pe student. După caz. Ceea ce implică, din păcate, în primul rând, dacă nu cumva chiar în totalitate înmulţirea actelor cu caracter birocratic pe care trebuie să le întocmească profesorii. În conformitate cu ancestralul şi verificatul proverb românesc „morţii se îngroapă cu pământ, iar viii cu hârtii”. Programele se modifică mai lent decât s-ar cuveni. Iar ceea ce înseamnă „partea lor perenă” rămâne în continuare peren. Carevasăzică împietrit.

Metodele de învăţământ rămân şi ele cam tot aceleaşi. În pofida faptului că în mai toate şcolile există computere. Memorarea continuă să rămână lege deoarece cel mai adesea ea asigură succesul la examene. Atunci când cei care formulează subiectele nu vor să fie din cale afară de inovativi şi propun subiecte atât de creatoare încât rezolvarea şi corectarea lor îi pun în dificultate chiar pe corectori. Relaţia profesor-elev, atunci când nu e viciată de aberaţii ce deschid Ştirile de la ora 5, e pe mai departe una de subordonare. De vasalitate. Încă mai sunt mulţi, prea mulţi profesori adepţi ai principiului că nimeni în clasă nu trebuie să vorbească neîntrebat. Şi care le spun elevilor, mai cu ironie, mai în serios, cel mai frecvent prea în serios, „când vorbeşti cu mine să taci !”. Ana are pe mai departe foarte multe mere. Aceasta atunci când în manualele noi, revoluţionare, digitale nu îşi face apariţia câte un straniu domn Omar. Un indiciu că autorii lor au fost teribil de fascinaţi de povestea lui Omar Hayssam? Nu aş crede.

Cam despre aceasta, adică despre defectele şcolii, ale profesorilor, uneori şi ale elevilor, vorbeşte spectacolul cu piesa Amintiri din epoca de şcoală de Mihaela Michailov. Spectacol montat de regizorul Radu Apostol sub egida Asociaţiei ADO- Arta pentru Drepturile Omului din Bucureşti. Dar şi despre faptul că la noi, în România, cel puţin, nimeni ori nu ştie, ori nu îşi aminteşte că vorba „şcoală” vine de la grecescul scholé care înseamnă „timp liber”. Că anii de şcoală ar trebui să fie, aşa cum spune unul dintre personajele episodice, profesor de meserie, ale romanului lui Hélène Grimaud Lecţii aparte, timpul libertăţii. „Scholé –continuă personajul cu pricina – e timpul esenţialului. Timpul în care ne deschidem către ceea ce există cu adevărat. În care ne putem dedica celor mai omeneşti dintre activităţi: îndeletniciri ale spiritului, fie că e vorba despre lectură, de iubire sau de descoperirea lumii”.
Or, numai de adevărata descoperire a lumii nu are vreme şcoala românească de azi. E ceea ce arată cum nu se poate mai limpede piesa Mihaelei Michailov. Un text prin care autoarea dovedeşte continuitate în preocupări, scrierea de acum situându-se în vecinătatea altor scrieri ale sale precum Familia offline sau Proful de religie. Meritul Mihaelei Michailov, ca şi cel al regizorului Radu Apostol constă în faptul că nici piesa, nici spectacolul nu se limitează defel la condiţia de „proces verbal” întocmit pe scenă. Că şi textul, şi montarea au ceea ce se cheamă cu un termen la fel de învechit precum exerciţiul cu „Ana are mere”, mesaj, dar au şi valoarea estetică. Amintiri din epoca de şcoală e un text realist, cu un umor acid, amărui căruia regizorul Radu Apostol îi păstrează dominantele, completându-le cu suprateme, comentarii de subsoluri, un plus de ironie şi un supliment de umor, ba chiar cu metaforizări. De aici recursul la momentele coregrafice sau de pantomimă dublată de vorbe asigurate graţie contribuţiei lui Paul Dunca. Scenografia Mariei Mandea e relativ simplă, cu puţine elemente, cel mai semnificativ dintre ele fiind reprezentat de două imense ghiozdane ce străjuiesc scena până către final.

Marea victorie a lui Radu Apostol se concretizează în lucrul cu actorii. Şi Katia Pascariu, şi Alex Potoceanu sunt doi foarte buni actori. De data aceasta sunt încă şi mai buni. Sunt pe rând, elevi şi profesori sau doar elevi. Elevi „buni” şi „proşti”. Supuşi sau revoltaţi. Dar revoltaţi cu măsură. Că mai mult nu se cade. Nu permite regulamentul. Sunt şi ei cu ticuri precum profesorii lor. Cu stereotipuri. Izbutind, prin arta lor, prin jocul lor, să fie profund originali. Dialoghează prin vorbe, prin priviri, prin muzică. O fac atât de bine, atât de convingător încât elevii aflaţi în sală aproape că nu mai vor să îi lase să încheie spectacolul.

 Eu nu mai sunt demult nici elev, nici student. Sunt profesor. Cu ticuri şi stereotipuri. Dar chiar şi aşa, parcă nici eu nu aş fi vrut să mă despart prea curând de cei doi excelenţi actori. Şi nici de spectacol.

Asociaţia ADO- Arta pentru drepturile omului- AMINTIRI DIN EPOCA DE ŞCOALĂ de Mihaela Michailov;

Regia: Radu Apostol;

Scenografia: Maria Mandea;

Coregrafia: Paul Dunca;

Cu: Katia Pascariu şi Alex Potocean;

Data reprezentaţiei: 27 septembrie 2015