Repere ale influenţei industriale americane în perioada interbelică: Bucureşti & Fierbinţi-Târg

După Primul Război Mondial, România s-a angajat într-un efort de dezvoltare industrială, stimulat prin înfiinţarea Direcţiei Refacere din cadrul Ministerului Industriei şi Comerţului în anul 1919 şi a Societăţii Naţionale de Credit Industrial în anul 1923.

S-a acordat prioritate importului de utilaje şi materii prime necesare în acest sens, dar care nu se găseau în ţară, prin acordarea de scutiri la taxele vamale percepute pentru ambele categorii.

Un cadru legislativ favorabil a existat şi dinainte de război, prin „Legea privind încurajarea industriei naţionale”, aflată în vigoare în tot intervalul 1912 – 1947, dar efectele sale pozitive au dobândit consistenţă abia în perioada interbelică, când facilităţile vamale menţionate au fost cuplate cu o creditare masivă oferită de stat. Practic, a fost o politică de forţare a industrializării, aplicată cu preţul unui deficit mare în balanţa de plăţi: în 1929, valoarea unitară a importului o întrecea pe cea a exportului de 6 ori, în 1934 de 13 ori (record istoric), iar în 1938 de aproape 8 ori.

Dar, tot la nivelul anului 1938, un procent de 80% din profiturile declarate în economia României erau realizate în industrie, ceea denotă privilegierea acestei ramuri economice prin favorizarea respectivelor importuri de echipamente şi materii prime. O parte din ele au provenit din SUA, exemple elocvente fiind iniţiativele pe care le-au avut marii industriaşi români ai perioadei, precum Dumitru Mociorniţă – care şi-a dotat faimoasa fabrică de încălţăminte de la Bucureşti cu maşini de cusut marca Good Year şi Nicolae Malaxa – care a construit în anul 1938, tot la Bucureşti, cea mai modernă fabrică de ţevi laminate din Europa, aplicând pentru prima dată pe continentul european procedeul american de laminare Stiefel.

Perioada a accelerat şi procesul de urbanizare a localităţii Fierbinţi-Târg, aflată la circa 40 km de Bucureşti, pe atunci[i] aparţinând judeţului Ilfov şi desemnată centru de plasă, cu 51 de sate arondate. Zona de dezvoltare pe care o indică monografiile actualului oraş[ii] a fost un nucleu comercial-manufacturier identificat printr-un tabel din anul 1925 cu embaticurile[iii] vândute meşteşugarilor şi comercianţilor locali de urmaşii generalului Eraclie Arion şi ai soţiei sale, Sevastia. Un document similar a consemnat vânzarea de către aceştia din urmă şi a unei suprafeţe mai mari de teren, aflată în aceeaşi zonă, cumpărător fiind Ştefan Muma[iv], director al Băncii de Credit din Fierbinţi-Târg.

Descoperirea pe terenul unuia dintre fostele embaticuri a unei cărămizi ce pare să fi fost produsă pe malul râului Hudson, de Jova Manufacturing Company, ne-a provocat să cercetăm influenţa americană care a contribuit la viaţa economică din această localitate şi întărirea caracteristicilor ei urbane în prima parte a secolului al XX-lea, înainte ca regimul comunist să se instaureze în România. Am căutat aici vestigii industriale şi culturale originare din SUA pe care le-am putut găsi preliminar, pe lângă cărămida menţionată, iar sursa de date cea mai bogată de care am dat a fost volumul memorialistic „Amintiri din refugiu”, scris chiar pe pământ american de către domnul Ion Leancă.

Cel în cauză a ajuns la Fierbinţi-Târg în martie 1944, ca refugiat din Basarabia, împreună cu familia. Şi-a continuat studiile gimnaziale la şcoala locală, iar în ianuarie 1949 s-a transferat la liceul din Breaza, judeţul Prahova. Amintirile relatate cu privire la perioada petrecută în România se încheie în anul 1951, următorul reper cronologic disponibil în volum fiind anul 2003, când a finalizat scrierea acestuia, în casa dânsului din Norwalk, statul Connecticut, SUA.

Potrivit mărturiei lăsate de autor, existau în Fierbinţi-Târg la momentul prezenţei sale diverse elemente ce conturează influenţa tehnologică americană acumulată în perioada interbelică şi concordă cu tendinţa antreprenorilor vremii de a-şi industrializa afacerile apelând la importul de echipamente produse în SUA. Imaginea e completată de aspecte derivate din contextul istoric surprinse de alte surse bibliografice, precum survolarea localităţii de către două bombardiere americane participante la raidurile asupra Ploieştiului sau, după încheierea războiului, invitarea localnicilor la vizionarea unor producţii cinematografice color, ce prezentau confruntările dintre SUA şi Japonia în campania militară din Pacific.

Primul astfel de element relevă că instituţia de învăţământ[v] din Fierbinţi-Târg avea ateliere dotate cu „maşini unelte de provenienţă americană, foarte moderne pentru acele timpuri”, aspect explicabil având în vedere că localitatea a beneficiat tocmai în perioada interbelică de înfiinţarea unei şcoli de meserii şi a unui gimnaziu cu profil industrial.

O altă menţiune indică faptul că bancherul Ştefan Muma avea în curtea vilei sale „un puţ american”, denumire folosită şi astăzi în România pentru puţurile cu diametru mic, forate cu burghiu manual sau mecanic, care necesită instalarea de tuburi şi folosirea găleţilor metalice. Această tehnologie s-a răspândit mai ales în perioada interbelică, în zone precum Oltenia, Muntenia şi Dobrogea, fiind diferită de tradiţionalele fântâni săpate manual. Permitea individualizarea alimentării cu apă, fiind însă accesibilă doar celor cu un anumit statut social şi financiar, aşa cum denotă şi exemplul din Fierbinţi-Târg.

Ion Leancă remarcă moara şi fabrica de ulei dotate cu „utilaje  de mare capacitate importate din SUA în anul 1938”, aflate pe atunci la intrarea în Fierbinţii de Sus, venind dinspre Fierbinţi-Târg, proprietar fiind un antreprenor local cu numele de familie Petrescu. Pentru comparaţie, moara din Grecii de Jos, al cărei proprietar a fost tot un antreprenor local, Iosif Ciuhulescu, era dotată cu echipamente aduse în 1937 din Franţa şi Germania.

În primăvara anului 1946, autorităţile locale din Fierbinţi-Târg au urmărit să atenueze penuria alimentară provocată de secetă dând locuitorilor posibilitatea să cultive loturi de teren agricol[vi]. Măsura a fost cuplată cu oferirea gratuită de sămânţă de porumb de calitate superioară procurată din SUA,  prin demersuri întreprinse de un anume „domn Rudy”, în privinţa căruia autorul indică faptul că reprezenta o organizaţie umanitară a aliaţilor din Vest care acţiona la nivel local, fără a-i cunoaşte exact naţionalitatea. Tot despre reprezentantul străin, Ion Leancă menţionează şi că „în timpul foametei, a adus o cantitate apreciabilă de porumb din ajutorul american, supraveghind personal distribuirea corectă a acestuia”.

Totuşi, este posibil ca Ion Leancă să facă o confuzie, iar anul la care se referă să fie 1947, deoarece România nu se afla în 1946 pe lista statelor considerate de SUA ca fiind eligibile să cumpere porumb american, fiind şi mai puţin probabilă livrarea acestuia cu titlu gratuit. De altfel, generalul Constantin Sănătescu, premier al ţării în intervalul 1944 – 1945, a consemnat în jurnalul său că ajutoarele umanitare din SUA au început să vină în februarie 1947.

Conform arhivelor SUA, Guvernul român a cerut ajutor umanitar din partea Departamentului pentru Agricultură de la Washington, date fiind seceta gravă care afecta România la momentul respectiv şi înfometarea la care se ajunsese în rândul populaţiei. Cererea a fost comunicată cu prilejul unei întrevederi organizate la Bucureşti, în august 1946, sub auspiciile Comisiei Aliate de Control, dar la sediul Misiunii Americane şi numai cu participarea reprezentanţilor români şi americani. În acest context, partea română a indicat nevoia urgentă de cereale, în special de porumb – o cantitate de până la un milion de tone. Aceleaşi arhive consemnează faptul că, la 20 octombrie 1946, însărcinatul cu afaceri român de la Washington a transmis Secretarului de Stat pentru Agricultură o notă prin care „implora” includerea României pe lista statelor care pot beneficia de porumb american, amintind de întrevederea de la Bucureşti.

Lesne de înţeles, partea americană nu acorda prioritate României la finalul celui de-al Doilea Război Mondial, având în vedere tabăra adversă de care ţinuse până la  23 august 1944. Alianţa cu Germania şi, ulterior, intrarea în sfera de influenţă a URSS au constituit factorii de ordin geopolitic care au împiedicat dezvoltarea unei cooperări solide în domeniul industrial româno-americane. De notat că nici la momentul de vârf din anul 1938, SUA nu era pe podiumul statelor exportatoare în România, situându-se doar pe locul 7, cu o cotă de 4,92% din totalul importurilor realizate de economia românească, însemnând cu precădere automobile şi maşini unelte, principala cauză fiind diferenţele de abordare în ce priveşte dimensiunea financiară a relaţiei bilaterale.

Pe de o parte, politica de strict control valutar aplicată de Banca Naţională a României nu era agreată de mediul de afaceri american şi nici preferinţa părţii române pentru plata în regim barter[vii], iar pe de altă parte autorităţile şi companiile româneşti nu au primit acces la instrumentele de creditare ale pieţei de capital din SUA, aceasta din urmă fiind sceptică cu privire la capacitatea reală de rambursare a celor dintâi.

Fără a avea pretenţia că reflectă fidel dotarea tehnologică a exploataţiilor agricole din perioada interbelică, remarcăm astăzi faptul că în colecţia de tractoare a Muzeului Agriculturii de la Slobozia se regăsesc 9 de producţie germană, 3 de producţie britanică şi doar 2 fabricate în SUA – unul marca Hart Parr, produs în 1921 (în Iowa) şi un altul marca International Harvester McCormick, aparţinând unui lot produs în intervalul 1926-1928. Dintre cele germane, cinci sunt de generaţie mai nouă decât cele americane, fiind produse în intervalul 1939-1940. Probabil, importul lor a fost efectul facilităţilor comerciale acordate de Germania la momentul respectiv, precum acceptarea plăţii în regim barter.

Importurile de echipamente americane regăsite atât în cazul marilor industriaşi de la Bucureşti, cât şi la nivelul mult mai mic al localităţii Fierbinţi-Târg au reprezentat, mai degrabă, fericite excepţii de la tabloul general al cooperării bilaterale economice, care a rămas sub potenţialul intuit la nivelul ambelor state, dar neconcretizat înainte ca circumstanţele istorice să devină şi mai vitrege. Numitorul comun identificat în exemplele menţionate a fost calitatea superioară a produselor din SUA, de la maşini unelte, până la sămânţa de porumb. Antreprenorii români din perioada interbelică care şi-au construit afacerile punând la temelie importuri americane priveau cu încredere tehnologia venită de peste Ocean şi o prezentau clienţilor lor drept o garanţie de calitate pentru procesul de manufacturare realizat în fabricile acestora din România.

Un ultim exemplu care reflectă caracterul paradoxal pe care l-a avut influenţa americană în perioada interbelică este Palatul Telefoanelor din Bucureşti, considerat pe atunci simbolul epocii şi expresia modernismul ce anima spiritul vremii. Finalizat în 1933, a rămas cea mai înaltă clădire din capitală timp de aproape 40 de ani, până la inaugurarea hotelului Intercontinental, în 1971. Palatul a fost construit după proiectul a trei arhitecţi, olandezul Edmond Van Saanen Algi şi americanii Louis S. Weeks[viii] şi Walter Froy, iar Societatea Anonimă Române de Telefoane pe care o găzduia era, conform arhivelor diplomatice americane, o subsidiară a American International Telegraph and Telephone Company, cu un capital de 200.000 de dolari şi având drepturi de concesiune acordate din 1930 asupra tuturor serviciilor publice de telefonie din România.   

Funcţia de director general al Societăţii de telefoane era deţinută de G. A. Ogilvie, cetăţean american nominalizat de ziarele autohtone în delegaţia care a luat parte la inaugurarea primei centrale telefonice automate[ix] din ţară, instalată la Ploieşti, la 16 aprilie 1932. O notă transmisă, la 8 decembrie 1934, de însărcinatul cu afaceri american la Bucureşti, G. Wadsworth, în atenţia Secretarului de Stat William Phillips, confirmă acest aspect şi include menţiunea că ministrul român al Afacerilor Externe, Nicolae Titulescu, era un ferm suporter al concesiunii americane. 

Dar, conform notei în cauză şi a altora transmise de misiunea americană ulterior, acest lucru nu a fost o piedică în calea producerii unui sever incident diplomatic pe relaţia bilaterală, provocat de trei percheziţii simultane, realizate fără mandat judecătoresc în seara zilei de 30 noiembrie 1934, la două dintre sediile din Bucureşti ale companiei şi la reşedinţa directorului general G. A. Ogilvie. Potrivit unui scurt comunicat de presă dat de autorităţile române în cotidianul Universul, la 3 decembrie 1934, suspiciunile care motivaseră acţiunea în forţă vizau „practica interceptării convorbirilor telefonice în detrimentul intereselor superioare ale Statului”, acuzaţie negată categoric de compania americană în corespondenţa cu Departamentul de Stat.

Autori: Iulian Mareş, Gabriel Simion.

Consultanţi ştiinţifici: Mihai Năstase, Alexandru Gagiu.

[i] mutată în judeţul Ialomiţa, odată cu reorganizarea administrativă din anul 1981. Astăzi, se află exact pe linia de demarcaţie dintre Ilfov şi Ialomiţa, de-a lungul DJ 101.

[ii] compus în prezent din Fierbinţi-Târg, ca zonă centrală, respectiv Fierbinţii de Jos, Fierbinţii de Sus şi Grecii de Jos, fostele sate din imediata proximitate.

[iii] formă de arendare pe termen foarte lung, ce conferă arendaşului drepturi similare celui de proprietate.

[iv] pe care îl menţionează ca fiind de etnie turcă.

[v] În prezent, Liceul Tehnologic Fierbinţi-Târg.

[vi] cel mai probabil, din proprietatea publică a localităţii.

[vii] spre deosebire de Germania, care accepta plata în produse, pentru armamentul livrat în România, de ex.

[viii] Acelaşi arhitect care a proiect şi palate de telefonie la New York şi Madrid.

[ix] Cel mai probabil, centralele telefonice automate erau tot de producţie americană.