Ierarhia preferinţelor pentru angajatorii străini

Am început să fac recrutări imediat după Revoluţie, chiar din primele luni ale anului 1990, aşa că am fost martorul şi observatorul direct şi din interior al evoluţiei de zi cu zi a relaţiilor sociale dintre angajaţi, dintre angajaţi, manageri şi angajatori, dintre români şi străini, dintre fiecare şi fiecare, la modul general.

Atunci, în acei ani, aproape toţi voiau să lucreze pentru firmele străine. Fiecare cu motivele lui, şi la început nu se făcea vreo diferenţă între ele. Dacă era străină, era dorită. Dar după vreo doi sau trei ani, au început să apară nuanţe între preferinţele pentru firmele dintr-o ţara sau alta, care nuanţe s-au cristalizat în diferenţe vizibile în alţi câţiva ani. Diferenţe (ierarhii, mai precis spus) care au rămas practic neschimbate până în ziua de astăzi, după 20 de ani, adică.

Pe primul loc în preferinţele românilor, fără niciun echivoc şi aproape fără excepţie, sunt firmele americane. Nu ţin minte să fi întâlnit pe cineva care să-mi fi spus vreodată că nu vrea să lucreze într-o astfel de firmă. Urmează cele britanice, la mică distanţă, apoi cele nordice: olandeze, scandinave, finlandeze. După ele vin cele germane, austriece şi elvetice. Nici acestea nu-mi amintesc să fi fost menţionate în refuzul ferm al cuiva, dar au fost mai mulţi care mi-au spus că preferă să le evite dacă nu au o ofertă „de nerefuzat“ de la ele. Sub ei sunt francezii, belgienii şi irlandezii, care nu au mulţi admiratori. Dacă în cazul nemţilor şi al austriecilor au fost doar menţiuni că nu prea le-ar plăcea să lucreze acolo, pentru francezi şi belgieni sunt şi refuzuri categorice, indiferent de condiţii. După ei vin italienii, spaniolii şi portughezii, în cazul cărora numărul celor care au rezerve îl depăşeşte deja pe cel al doritorilor. Cehii, japonezii şi coreenii ar fi tot cam pe acolo. Mai jos ar fi Polonia, ţările baltice, Ungaria şi Slovacia, în care cei mai mulţi angajaţi s-ar duce doar de nevoie, strânşi cu uşa sau pentru un salariu semnificativ mai mare decât unul de la o firmă olandeză sau germană, de pildă. Grecia şi India vin după, cu un procentaj destul de mare de refuzuri categorice, indiferent de job şi de condiţii. România e înaintea Bulgariei şi a ţărilor din fosta Iugoslavie, Turcia tot cam pe acolo, dacă nu chiar mai jos puţin. Apoi ar fi ruşii, iar după ei firmele arabe şi chinezeşti, deşi chinezii încep să recupereze terenul, în ultima vreme, însă foarte lent, e drept. 

Canadienii, australienii, sud-americanii, alţi asiatici şi cei din Antarctica nu prea au apărut în discuţii, de vreme ce sunt, practic, inexistenţi pe piaţă şi nu are cine să vorbească despre ei ca să li se ducă vestea şi să-şi facă angajaţii romani o imagine despre ei, fie ea şi înceţoşată, de bine sau de rău. Totuşi, e de aşteptat ca australienii şi canadienii, când vor veni, în cele din urmă, să fie destul de atractivi, cel puţin la nivelul nemţilor, cred.

Şi încă ceva despre multinaţionale: dacă la T zero atractivitatea acestor super-angajatori era, practic, de 100%, aceasta a scăzut treptat şi încet-încet de-a lungul timpului, să zicem până pe la un 73% în zilele noastre, dar asta pentru frumuseţea şi simbolistica cifrei rotunde de 1% pe an... :) Şi va scădea în continuare, tot aşa, încet, până se va ajunge la echilibrul pe care îl vedem acum în pieţele dezvoltate şi mature, cele occidentale, la care ne uităm în permanenţă şi cu care ne place să ne măsurăm.