Pentru şi contra

În lumea postindustrială, relaţia între individ şi corporaţie, fie ea companie sau comunitate, devine mai personală şi mai directă.

Discuţia despre Codul Muncii are marea calitate de a developa imaginea mentalităţilor, motivaţia poziţiilor şi a argumentărilor, interesele publice şi private, dincolo de haosul aparent al dezbaterii.

De fapt, este vorba de o treabă simplă. Cu cât statul intervine mai puţin în relaţia firească de parteneriat între angajat şi angajator, cu atât aceasta poate fi mai profitabilă pentru amândoi. În lumea postindustrială, relaţia între individ şi corporaţie, fie ea companie sau comunitate, devine mai personală şi mai directă.

Nu se justifică teoria unor părţi aflate în luptă sau negociere continuă (exploataţi-exploatatori), ca la bătrânii comunişti sau socialişti.

„Apărăm interesele celor mulţi". E o prostie fără seamăn. Cei mulţi, eliberaţi, încet, dar sigur, de lanţurile de producţie industrială, fac imposibilă găsirea celui mai mic numitor comun. De fapt, aceştia cel mult statistic sunt întrebaţi, fiecare în parte, dacă şi de ce vor să fie apăraţi.

Partidele devin corporaţii autonome, aleargă după profitul de imagine, măsurat în voturi.  Graniţa dintre etatişti şi antietatişti curge şerpuit, străbătând toate partidele şi asociaţiile amestecate în vorbă. Liderii sindicali doresc un Cod al Muncii mai rigid, ca să se arate că au ce apăra. Într-o întreprindere în care angajatorul refuză să comită o ilegalitate, şi anume să aresteze cotizaţia sindicală pe statul de plată, gradul de sindicalizare scade sub 10%. Dispar marionetele trase de propriile lor sfori. Se prăbuşesc patronii sindicali.

Trişorii trebuie să treacă la muncă, oamenii sunt mai liberi, corporaţiei îi cresc şansele de a mulţumi pe toată lumea. Dispare piciorul de lemn al pactului „tripartit" aflat la baza utopiei statului social. Oamenii liberi mai au de înfrânt doar cerbicia statului în a nu dereglementa.

Între timp, politicienii se ascund în tranşeele lui „pentru" şi „contra".

Puterea, specialista în jumătăţi de măsură împotmolite în mlaştina crizei, se ascunde în faldurile unei teleconsiliere, statuie a libertăţii înveşmântată în statistici. Ştie că pierde oricum.

Opoziţia se înregimentează cuminte, în spatele unei bunicuţe fără minte, pe care liderii au pus-o să recite de la tribuna Parlamentului o moţiune sub care îşi ascunde goliciunea sfrijită, fostă cândva marxistă. Chestie de imagine! Puterea a fost, ca de obicei, mai hoaţă.

Bâlciul continuă, am rămas cu bătaia, obiectul disputei s-a pierdut în ceaţă. În timp ce puterea, într-o tresărire de virilitate, ar desfiinţa contractul colectiv de muncă până la nivel de întreprindere, Opoziţia îi propteşte pe liderii sindicali, păstrându-le jucărica.

Oricum, nimeni nu vrea să pună mâna pe cărbunii încinşi. Dispariţia ideii de turmă este singurul lucru important. Poate că politicienilor ar trebui să li se reamintească şi faptul că liberalizarea relaţiilor de muncă e doar o componentă a unui program de ieşire din criză, ce nu acceptă jumătăţi de măsură.

Opoziţia ar fi capabilă să-l construiască dacă social-democraţii, în loc să viseze la smântâna din oala guvernării, chiar ar dori să elimine sărăcia, iar liberalii ar şti să rămână liberali.

Puterea e obsedată de teoriile prăfuite ale unui bătrânel duelist cu inflaţia, care a acceptat, acceptă şi va accepta robia FMI-ului. Nu înţelege altfel.

De aceea n-am ieşit, nu ieşim şi nu vom ieşi din criză. Ne batem de muşte în lozinci staliniste „munciţi, munciţi, munciţi", în loc să lăsăm dezechilibrele să funcţioneze, să stimulăm consumul, investiţiile şi capitalul să se acumuleze. Inflaţia, astăzi, nu este o boală, ci o realitate globală căreia trebuie să i te adaptezi. Important e capitalul în valoare productivă absolută pe care îl atragi în teritoriul tău de impozitare. În acest joc, importantă e percepţia. Ce oportunitate văd investitorii, de la cei mai mărunţi la cei mai mari, în a avea de a face cu tine.

Îi râd în nas celui care spune că vom avea o creştere economică de 1,5%, dacă vom strânge cureaua şi inflaţia va fi 4,4%, şi dacă ţările producătoare de ţiţei vor creşte extracţia pentru a compensa spirala preţului.

O economie stabilă, pornită de la diminuarea cheltuielilor administrate de stat, de la o fiscalitate redusă şi uniformă, de la o taxare modestă a muncii şi energiei, comparabilă cu cea din ţări cu creştere economică de peste 10%, ne-ar scuti de aceşti „dacă" tembeli.

Prosperitatea nu se atinge în paşi mărunţi. 

Vezi aici reacţia lui Dinu Patriciu la declaraţia preşedintelui PNL, Crin Antonescu, care a spus că s-a creat "un cvartet foarte recent" alcătuit din Emil Boc, Dinu Patriciu, Ioan Botiş şi Grigore Cartianu.