Un Woyzeck expresionist

Woyzeck e un text scurt, neterminat, lacunar. Au încercat să îl termine nenumăraţii săi editori şi traducători în limbi străine, i-au căutat finaluri toţi acei directori de scenă care s-au încumetat să îl monteze. Şi nu au fost puţini cei care au fost tentaţi de poeticitatea implicită a piesei. De specificul răscolirii ei problematice, cum ar fi spus Camil Petrescu.

Cum foarte numeroşi au fost şi directorii de scenă ce şi-au încercat norocul cu Leonce şi Lena. Dar atât Leonce şi Lena cât şi Woyzeck sunt texte înşelătoare, texte-capcană. Par uşor de montat, infinit mai uşor decât Moartea lui Danton, de pildă. În ceea ce mă priveşte, am văzut doar o singur spectacol, foarte reuşit, de altfel, cu această eleborată piesă despre fatalitatea istoriei, cel realizat de Mihai Măniuţiu în 2009 la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj (din motive cât se poate de obiective am ratat spectacolul înscenat în 1966 de Liviu Ciulei la Teatrul “Bulandra”) şi multe, foarte multe spectacole atât cu Woyzeck cât şi cu Leonce şi Lena. Dar foarte puţine dintre acestea au fost cu adevărat izbutite.

Cele cu Leonce şi Lena au fost, cele mai multe, eşecuri în lege. După montarea din anii 70, tot de la “Bulandra” şi tot în direcţia de scenă a lui Liviu Ciulei, mai niciunul dintre regizorii români care s-au apropiat de suava şi delicata piesă nu a izbutit să îi dea de cap. Şi-au frânt gâtul, cum se zice, rând pe rând, nu oricine, ci artişti mari ori importanţi precum Alexandru Dabija la Teatrul “Odeon”, Felix Alexa la “Nottara”, Horaţiu Mălăele la Teatrul de Comedie. Mai-mai să cred că există un complex, un blestem, care face ca această piesă să nu-şi găsească întruchiparea scenică adecvată după marele succes al lui Ciulei, aşa cum s-a întâmplat, de altminteri, şi cu alte texte montate de inegalabilul regizor. Doar Tompa Gábor, într-un foarte bun spectacol din 2010, de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, i-a aflat rostul, un rol aparte în reuşită jucând mişcarea scenică imaginată de Florin Fieroiu.

Cu Woyzeck lucrurile stau ceva mai bine. Au existat şi mai demult succese cu această ultimă scriere a lui Büchner, succese înfăptuite în România ori care au putut fi văzute şi în România. Aşa pare să fi fost spectacolul de la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ de Radu Penciulescu în anul 1970, despre care, pe atunci tânărul critic George Banu, îşi încredinţa cititorii că a fost gândit “într-o cheie austeră”, fără nici un fel de încatenare în expresionismul al cărui precursor a fost declarat şi catalogat textul.

Scenă din „Woyzeck”, Sibiu 2013   FOTO: Maria Ştefănescu

După 1990 l-a montat foarte bine la Teatrul din Arad regizorul Alexa Visarion. Un succes deplin, pe care l-am văzut cu ochii mei şi despre care am scris cu nespusă plăcere, a fost spectacolul realizat în 2005, la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, de regizorul Mihai Măniuţiu care, împreună cu creatorul decorurilor, Mc Ranin, adică Mihai Constantin Ranin, a plasat piesa în cel mai net, mai sigur, mai incontestabil expresionism cu putinţă. Erau foarte buni, erau minunaţi în acel spectacol Bogdán Zsolt (Woyzeck), Kézdi Imola (Marie), Bács Miklós (Maiorul).

Un spectacol cu Woyzeck nu i-a ieşit deloc, în 2004, la Teatrul “Maria Filotti” din Brăila, lui Radu Apostol, în vreme ce spectacolul-instalaţie, spectacolul-concert, spectacolul-cercetare, spectacolul în cheie post-dramatică, spuneţi-i oricum, montat  în Ucraina de Andryi Zholdak  şi care a putut fi văzut şi la noi, cu ocazia ediţiei din anul 2009 a Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu, a fost orice, numai Woyzeck nu.

Scenă din „Woyzeck”, Sibiu 2013   FOTO: Maria Ştefănescu

În schimb, Woyzeck, un spectacol apăsat scris în cheie expresionistă şi ferm paginat de regizorul Vlad Massaci, de scenograful Dragoş Buhagiar şi de coregraful Florin Fieroiu împreună cu excelenţii actori de la Teatrul Municipal  de la Ville d’Esch-sur-Alzette din Luxemburg, spectacol pe care l-am văzut în 2013 tot la Sibiu, e un Woyzeck cât se poate de adevărat. Un spectacol despre învârtirea (de unde şi decorul masiv, dar şi mobil, înzestrat cu capacitatea de a se deplasa, descriind un cerc) şi tăvălirea lumii, un spectacol despre lume şi polarizările acesteia, despre oamenii ca fiare, de unde şi recursul la formula theatrum mundi. Un theatrum mundi dus la formula sa extremă, cea a circului, a bâlciului.

Un spectacol despre învârtirea (de unde şi decorul masiv, dar şi mobil, înzestrat cu capacitatea de a se deplasa, descriind un cerc) şi tăvălirea lumii, un spectacol despre lume şi polarizările acesteia, despre oamenii ca fiare

Un spectacol al oamenilor buni, dar lipsiţi de morală, adică fruşti, reali, adevăraţi, chiar dacă supuşi la tot felul de vicii şi greşeli, aşa cum sunt Woyzeck, Marie, Andres, dar şi al oamenilor mincinoşi, falşi, fals-morali precum Maiorul, Doctorul, Tamburul Major.

Primii au, în spectacol, feţe simple, comune, sincere, uneori chinuite, aşa cum e cea a lui Luc Feit, remarcabilul interpret al rolului titular, ori cea a lui Vicky Krieps, căreia i s-a încredinţat rolul Mariei, ceilalţi sunt grimaţi, au măşti, însemn al respectabilităţii şi al onorabilităţii trucate. Grimaţilor,pretinşilor morali, le e familiar, le e drag, le e propriu bâlciul, văd în el modul lor esenţial şi definitoriu de existenţă, garanţia propriei lor supravieţuiri. Ceilalţi îl dispreţuiesc, îl resimt ca ostil, ca nefiresc, ca atacator, ca duşman al propriei lor fiinţe.

Iar atunci când bâlciul, când cadrilul, când rostogolirea le afectează şi ultima raţiune de existenţă, aşa cum e pentru Woyzeck dragostea naivă pentru prostituata Marie, nu mai există decât soluţia ultimă, definitivă a morţii. Chiar dacă moartea înseamnă crimă.

Teatrul Municipal de la Ville d’Esch-sur-Alzette din Luxemburg- WOYZECK de Georg Büchner;

Regia: Vlad Massaci;

Coregrafia: Florin Fieroiu;

Decorul şi costumele: Dragoş Buhagiar;

Lumini: Dragoş Buhagiar şi Gwen Eigt;

Cu: Luc Feit, Vicky Krieps, Martin Engler, Stefan Bastians, Christiane Rausch, Nickel Bösenberg; Germain Wagner; Michael Roth şi Pit Steinbach;

Data reprezentaţiei: 14 iunie 2013