Povestea primului Teatru Naţional sau actorul unei singure replici (I)

Într-un climat dominat, la fel ca ţara întreagă, de un politicianism cras analfabet, propun distinşilor cititori ai rubricii de faţă Rememorarea - şi Comparaţia cu ziua ei de azi - poveştii primei Scene Naţionale, trăită şi spusă şi tipărită de un strălucit slujitor al acestei Scene, „Constantin I. Nottara“, în programul de sală al stagiunii 1927-1928, atunci când se împlineau şi 50 de ani de la înfăptuirea Societăţii Dramatice.

„O evocare!

S-au împlinit 75 de ani de la înfiinţarea Teatrului Naţional. Timp îndelungat s-au perindat pe scena lui tot felul de spectacole, fără folosinţă reală pentru cultura noastră artistică naţională, deoarece niciun aşezământ legislativ serios şi temeinic n-a slujit ca sprijin şi îndrumare spre propăşire. A dăinuit 25 de ani o administraţie de căpătuială, în folosul unuia sau altuia din actorii conducători. Literatura dramatică nu exista; actorii n-aveau nici un rost omenesc şi publicul bâjbâia în întuneric.

În ăst haos apare deodată, în 1877, - ca o rază mântuitoare, - Societatea Dramatică.

Astă instituţie, printr-o lege votată în Parlament, cu scopul d’a se organiza Teatrul Românesc, - pe când ţara se afla în răsboiu, - a avut o menire identică cu Decretul dela Moscova, alcătuit de Napoleon, tot pe timp de răsboiu, - privitor la administraţia Comediei Franceze.

Societatea Dramatică a fost un simbol pentru existenţa teatrului şi a muzicei în ţara românească.

A fost o pilduire trainică la înfăptuirea instituţiilor similare la Iaşi şi la Craiova.

A fost îndemn prielnic pentru alcătuire de Companii Dramatice, la Bucureşti.

A fost un imbold de propăşire pentru actori şi izvor de stimulent şi de confienţă pentru public.

A fost siguranţa temeinică traiului de toate zilele pentru lumea care muncea la teatru.

A fost chiemare puternică a tineretului actoricesc, care s-a năpustit la sânul ei, cu încredere şi cu evlavie, ca şi fanaticul musulman care aleargă spre Mecca în nădejdea unei purificări sufleteşti.

A fost adăpost inovator pentru cultura literaturei dramatice naţionale.

A fost câmp deschis pentru încercările muzicale, cari s-au înfruptat din sprijinul ei, de a putut, în cele din urmă, să se înfiripeze, să ia avânt şi să se înfăptuiască Opera Naţională.

Şi dacă în primii ani au fost actori cari părăsind instituţia cu scopul d’a se da o lovitură pentru nimicirea ei întronându-se caetul de sarcini, râvnit de aceştia; s-au găsit, însă,  alţi actori, vrednici stâlpi ai teatrului, cari, cu abnegaţie şi cu jertfire, au stat de veghe până ce s-au umplut golurile, ca astfel Societatea Dramatică să nu fie ştirbită în menirea ei.

Şi dacă Teatrul Naţional, prin diferite reorganizări, la care a fost supus, şi-a pierdut vechea titulatură, nu şi-a pierdut, însă, afirmarea că propăşirea lui purcede numai de la Societatea Dramatică.

Şi fiindcă Societatea Dramatică împlineşte 50 de ani de la înfăptuirea ei, se cuvine cu ăst prilej, să ne aducem aminte, cu recunoştinţă şi evlavie, de toţi directorii, autorii dramatici şi actorii, cari, prin străduirea lor, au contribuit la înălţarea instituţiei, ca să putem avea astăzi în ţara românească literatura dramatică naţională şi şcoala românească.

12 august 1927

Constant I. Nottara
Societar de Onoare al Teatrului Naţional şi Director de Scenă“

Aşadar, adăugăm şi noi, de la apariţia acestei mărturii au trecut 92 de ani, însă Programul Societăţii Dramatice sună şi rămâne pentru Teatrul Naţional ca un testament ce se cuvine a fi împlinit cu fiecare stagiune, cu fiecare direcţie.

Repet, am rememorat pentru dumneavoastră acest testament şi vă rămâne dorinţa de a-l compara cu ziua de azi, despre care vom vorbi, cum e şi firesc, în numărul viitor al însemnării noastre intitulată Povestea primului Teatru Naţional sau actorul unei singure replici.