O lecţie

Scenă din Zic Zac, un spectacol de Andrea Gavriliu şi Ştefan Lupu  FOTO Adi Bulboacă

Am scris cu vreo două-trei zile în urmă, sub presiunea impactului emoţional provocat de valoarea ieşită din comun a spectacolului, o entuziastă, o puţin altfel de cronică la minunatul Zic Zac. Un spectacol pe care l-aş revedea oricând cu mare, cu imensă plăcere. Un spectacol-fenomen.

Precizam în respectivele însemnări că am văzut montarea cu ocazia Festivalului Eurothalia, organizat de Teatrul German de Stat din Timişoara şi de remarcabilul lui director, Lucian Vărşăndan.

Cu câteva zile bune înainte de reprezentaţie, am observat pe Facebook, reţeaua socială adesea acuzată de încurajarea frivolităţii şi a unor false, artificiale relaţii inter-umane, o mobilizare aparte. Mulţi, foarte mulţi dintre prietenii mei virtuali, unii, vreau să sper chiar prieteni reali, din lumea artistică timişoreană, aşteptau, şi o făceau iarăşi cu emoţie, întâlnirea cu acest spectacol despre care toată lumea vorbeşte.

În seara reprezentaţiei, i-am zărit în sala Multimedia a Consiliului judeţean Timiş, locul unde a avut loc reprezentaţia, pe foarte mulţi dintre ei. Cu toţii au aplaudat, au ovaţionat la final frenetic, entuziasmaţi, fericiţi, încântaţi şi, desigur, emoţionaţi, de marea reuşită a colegilor lor, actorii Andrea Gavriliu, Ştefan Lupu şi Gabriel Costin.

Câteva zile după spectacolul de la Timişoara, Zic Zac urma să se joace la Cluj. Acelaşi Facebook pe care îl acuzăm de toate relele din lume, dar pe care îl frecventăm cu toţii cu asiduitate (mă rog, ce vice impuni, le Facebook!), dădea expresie aceluiaşi sentiment de încordată aşteptare.

Prima postare zărită de mine referitoare la turneul clujean al spectacolului produs sub egida UNATC-ului bucureştean îi aparţinea lui Miklos Bács. Nu cred să existe om interesat de arta Thaliei din ţara aceasta care să nu ştie că Miki Bács nu e doar un mare, un excelent actor al Teatrului Maghiar de Stat din Cluj, ci şi un excepţional profesor de actorie al Facultăţii de Teatru şi Televiziune de la Universitatea „Babeş-Bolyai“din Cluj. „Cel mai bun“. Aşa spun studenţii, aşa l-au declarat chiar ei într-un recent sondaj de opinie, aşa ştie că stau lucrurile întreaga teatrokraţia românească.

Şi cum ar putea să fie altfel câtă vreme mulţi dintre foştii lui studenţi au primit premii la Gala HOP, au fost nominalizaţi ori chiar recompensaţi cu premiul de debut la Galele UNITER.

Reamintesc că în mai, bunăoară, la gala de la Iaşi au concurat pentru respectiva distincţie trei tineri actori, toţi trei absolvenţi ai Facultăţii clujene, doi dintre ei foşti studenţi ai d-lui Bács. A câştigat Silvia Török.

Înainte de începerea Galei, în pauzele dintre părţile ei, cei trei concurenţi au fost nedespărţiţi. Spre deosebire de colegii lor cu vechi state de serviciu. Nici un moment nu am sesizat că Silvia ar fi într-un raport de adversitate cu Rareş Florin Stoica, fostul ei coleg de clasă. Rareş s-a bucurat ca nimeni altul de victoria Silviei.

Revin acum la Zic Zac. Doi dintre interpreţii spectacolului, Andrea Gavriliu şi Ştefan Lupu, sunt şi ei foşti studenţi ai lui Miki Bács. Câţiva ani după absolvirea cursurilor de licenţă, cei doi, deja nume cunoscute în spaţiul teatrului dramatic pentru care s-au pregătit la facultatea clujeană, s-au reîntâlnit la masterul de Coregrafie de la UNATC-ul bucureştean, l-au absolvit la clasa Ralucăi Ianegic, iar Zic Zac e examenul lor final. Un final de context, de etapă, fireşte.

Profesorul lor de la Cluj a fost să îi vadă. Cu sinceritatea, cu umilinţa specifică marilor actori care ştiu că au mereu ceva de învăţat, după reprezentaţie, Miki Bács le-a mulţumit discipolilor lui. Sunt sigur că a făcut-o şi faţă în faţă, a făcut-o însă şi pe Facebook. „Mulţumesc Andrea Gavriliu şi Ştefan Lupu că zornăiţi din tichia de bufon şi îmi reamintiţi de ce fac teatru“. Postarea i-a fost repede salutată de multe, de foarte multe Like-uri. Majoritatea venită din partea unor actori. În majoritate tineri.

S-a întâmplat să dau cronica la Zic Zac chiar în ziua în care spectacolul s-a jucat la Cluj. Miki Bács a citit-o şi a Shareuit-o. Au făcut la fel încă vreo câţiva actori, alţii decât protagoniştii spectacolului. Mulţi dintre ei tot foşti studenţi ai aceluiaşi Miklos Bács. Care au învăţat de la profesorul lor arta teatrului, dar şi lecţia esenţială că nimic nu se poate face în teatru fără solidaritate. Fără bucuria de a fi alături. Un lucru pe care l-a spus limpede Liviu Ciulei când a preluat conducerea Teatrului „Bulandra“. Şi care a făcut din echipa de la „Bulandra“ o trupă.

Toată povestea aceasta cu Zic Zac, cu solidaritatea creată în jurul spectacolului cu cronica mea despre el s-au petrecut în chiar zilele în care prin felurite reviste de cultură apar, mai apar încă analize, comentarii, critici la adresa celei de-a XXIII a ediţii a Festivalului Naţional de Teatru. Unele juste, cu rezerve îndreptăţite şi riguros argumentate, cu dorinţa ca în viitor să se îndrepte ceea ce este de îndreptat, altele expresia unor răfuieli personale pe care semnatarii lor le au cu selecţionerul şi directorul artistic al Festivalului, Alice Georgescu.

Ei, artiştii, înţeleg că formează o breaslă. Ei, artiştii, se pot bucura de succesele celor mai buni dintre ei. Ei, artiştii, ei, artiştii tineri, prost plătiţi, unii condamnaţi de aberante politici guvernamentale să nu poată măcar să dea un concurs pentru ocuparea unui post într-un teatru, demontează toate legendele despre intrigile, răutăţile, duşmăniile ce le-ar caracteriza breasla. Noi, criticii, le întărim copios.

Poate că ar fi bine să ne acordăm o pauză de venin şi să le primim lecţia. Lecţia solidarităţii şi a emoţiei. Nu, actorilor, nu le e ruşine să fie emoţionaţi când privesc un spectator. Pentru unii critici emoţia e o vină. O boală ruşinoasă. Nu mai e trendy. Trendy e doar duşmănia.