INTERVIU Scenograful Dragoş Buhagiar:  „Mă înspăimântă cum omenirea se adună şi vrea să se ia la întrecere“

Dragoş Buhagiar, cu expoziţia sa de la Praga şi Sibiu

După ce a reprezentat România la cea mai mare expoziţie de scenografie din lume, Cvadrienala de la Praga, şi a adus aceeaşi expoziţie, „Ruinele Scenei” la Festivalul de Teatru de la Sibiu, Dragoş Buhagiar afirmă că faima îl apasă, pentru că poartă după el o trenă de greutăţi, de înjurături, de invidii şi de frustrări.

Dragoş Buhagiar (53 de ani) e unul dintre cei mai titraţi, premiaţi şi apreciaţi scenografi de teatru din România. A luat, în luna mai, premiul Uniter, pentru cea mai bună scenografie a spectacolului „Povestea prinţesei deocheate”, în regia lui Silviu Purcărete la Teatrul Naţional „Radu Stanca” Sibiu, spectacol care va deschide în 2020 şi Jocurile Olimpice de la Tokyo. A reprezentat România, în perioada 6-16 iunie, la Cvadrienala de Scenografie şi Spaţiu Performativ de la Praga - cea mai mare expoziţie de scenografie de teatru din lume, prin expoziţia "Ruinele Scenei", organizată de Institutul Cultural Român. Zilele acestea, este prezent la Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu (FITS) cu aceeaşi expoziţi. „Celebritatea asta nu e uşor de dus. Car după mine o trenă de greutăţi, o trenă de înjurături, o trenă de energii de toate felurile. Nu e o fericire. Dar nici nu pot să încep să refuz premiile. Am intrat în joc acum mulţi ani, când am luat primul premiu. E o ipocrizie pe urmă să începi să refuzi. Asta e regula jocului, o jucăm”, afirmă Dragoş Buhagiar, într-un interviu pentru „Weekend Adevărul”. Vernisajul expoziţiei, „Ruinele Scenei” a avut loc, joi, în cadrul FITS, care se încheie duminică, după zece zile, în cetatea de pe Cibin. Expoziţia, amenajată în curtea interioară a Primăriei Municipiului Sibiu, a fost prezentată de criticul de artă George Banu (care a fost şi curatorul proiectului de la Praga) şi de Constantin Chiriac, directorul FITS. Ideea de a expune instalaţia „Ruinele Scenei” este un pretext de a se reîntâlni cu obiectele create pentru diferite spectacole, de a inventa imagini noi, de a le reinvesti cu alte semnificaţii, reunindu-le într-o compoziţie coerentă.  „Vreau să risc şi să dau şansa Îngerului sculptat, Ochiului tun, Sculpturii-Femeie, Triciclului Mobil, Contrabasului încarcerat, Mesei-uşă care se împotriveste intrării, Căzii şi Scheletului butaforie, Pendulului ochi, Viorilor-Coase să vină în faţă şi să-şi ţipe poveştile. Toate odată, aşa cum orice echipă de creatori de teatru face de obicei”, spune scenograful despre expoziţia „Ruinele Scenei”.

 „Weekend Adevărul”:Pentru expoziţia de la Cvadrienala de la Praga, prezentă acum şi la Festivalul de Teatru la Sibiu, cum ai ales obiectele?

Dragoş Buhagiar: Eu cred că idea pe care a avut-o domnul George Banu, care  a fost curatorul de ţară pentru expoziţia de la Cvadrienala de la Praga 2019, a venit dintr-un tip de realitate, după ce a văzut expoziţia mea de acum doi ani de la Muzeul de Artă din cadrul Festivalului Naţional de Teatru. Ce am făcut acolo era tot un fel de cimitir al spectacolelor mele, ceea ce a mai rămas din ele. Ideea asta nu am putut-o escamota, pentru că mă bântuie. Sunt spectacole care au încetat să mai existe. Sunt obiecte care au intrat într-un somn din ăsta, de lungă durată, în magazii... Să le scoţi de acolo a fost o idee foarte bună şi foarte generoasă. E o idee poetică în mod special, un enunţ foarte frumos, în primul rând, „Ruinele Scenei”.

Spuneai acum doi ani că obiectele există atât timp cât spectacolul există...

Da, asta tot spun şi cred, dar vin oameni mai deştepţi ca mine şi îmi dau argumente pro expoziţie, cum a fost cazul domnului Banu, care a insistat foarte tare să expun. Mi-a dat încredere, mi-a dat un sens prin titlul expoziţiei.

Obiecte din memoria afectivă

Cum ai pornit această expoziţie, de la  tema acesteia?

În primul rând, am aflat în ce spaţiu trebuie să ne desfăşurăm, după care, sigur că da, am încercat să-i dau spaţiului o poveste, folosindu-mă de obiectele pe care le am şi care mă reprezintă cel mai mult sau care mi-au fost mai aproape. Aceste obiecte mi-au rămas mai aproape, s-au descurcat mai bine pe scenă şi şi-au câştigat locul în memoria mea afectivă. Am plecat de la tema domnului Banu şi de la spaţiul dat, destul de puţin generos: o amprentă de cinci metri pe cinci metri cu o înălţime de cinci metri, practic, un cub relativ micuţ pentru nişte obiecte... La Muzeul de Artă, erau nişte săli  şi era alt spaţiu, obiectele respirau şi era un alt tip de demers. Mi-am reformulat, astfel, toată povestea de la Muzeul de Artă. Dacă nu făceam acea expoziţie, cred că nu ajungeam, la Praga, la Cvadrienală.

Criticul de artă George Banu, curatorul expoziţiei "Ruinele Scenei", şi scenograful Dragoş Buhagiar

Cum ţi s-au părut expoziţiile-instalaţii din Cvadrienala de la Praga?

E prima dată când am fost aici. Este interesant, e o experienţă importantă pentru un scenograf de orice vârstă. Sincer, Cvadrienala mi se pare uşor eclectică, îmi e şi frică, mă înspăimântă cum omenirea se adună şi vrea să se ia la întrecere. Nu ştiu cum e senzaţia asta cu faima, dar ce se întâmplă aici are legătură cu unul dintre păcatele capitale. Nu sunt nici filosof, nici bigot, dar pur şi simplu nu pot să nu-mi pun nişte întrebări de genul asta. De ce ne adunăm noi şi ne batem cu pumnul în piept, cu ce grozăvii am făcut în ultimul an? Poate că e o privire sceptică, mai puţin optimistă, dar mă încearcă întrebarea: „Ce caut eu aici, mă Nilă?”. (Râde)

Senzaţie de apocalipsă

George Banu şi Irina Ionescu, la standul studenţilor de la Cvadrienala de la Praga

De ce spui asta? Eşti talentat, ai o operă în spate, eşti recunoscut, eşti cel mai premiat scenograf român. Până la era firesc să fii aici....

Da, asta e o povară foarte grea. Car după mine o trenă de greutăţi, o trenă de înjurături, o trenă de energii de toate felurile. Nu e o fericire. Dar nici nu pot să încep să refuz premiile. Am intrat în joc acum mulţi ani, când am luat primul premiu

. E o ipocrizie pe urmă să începi să refuzi. Asta e regula jocului, o jucăm. Nu sunt un om special. M-am înscris în rândul oamenilor obişnuiţi, care şi-au asumat să fie recunoscuţi.

Dar când expui în străinătate, în alt spaţiu, cum te pregăteşti?

Îmi pun întrebări, mi-e frică, ştiu că la noi, în România, posibilităţile sunt, totuşi, reduse. Creativitatea nu e redusă, dar în cazuri din astea - expoziţii internaţionale, târguri – concurăm, totuşi, cu ţări civilizate în care politica culturală e cu totul la alt nivel.

Spre ce tendinţe artistice se îndreaptă artiştii din lume acum?

Cred că e o derută foarte mare. Eu am senzaţia că e aşa, de parcă ne trăim ultimele zile -  ultimele zile vor fi probabil câteva sute de ani, mii de ani, dar e senzaţia asta de apocalipsă. E ciudat. Simt în noi o grabă dementă, în a face lucrurile din mers, în a face lucrurile repede, să dea bine, să arate bine, dar să nu aibă conţinut. Trăim cu pedala apăsată pe „fast”/„rapid”. Există termenul de fast-food, fast concept, fast forward. E o chestie... Când am timp, studiez câte o temă din cărţi şi, în acelaşi timp, am făcut proba următoare, am încercat să completez documentarea pe internet. Am făcut tot timpul un raport cât mai real între cărţi şi internet, ce este pe internet este aparent repede, dar nu e profund deloc. Şi, totuşi, preferăm internetul...E mai rapid.

FOTO  Ionuţ Munteanu, director ICR Praga, scenograful Dragoş Buhagiar şi Anamaria Stănescu, director-adjunct ICR

Am văzut în expoziţia ta un fotoliu, viori, obiecte din spectacole diferite. Cum ai reuşit să îmbini obiecte cu energii atât de disparate, din spaţii şi timpuri diferite?

Eu cred că obiectele împreună, în formula asta, au prins un alt tip de viaţă. Ele oricum sunt montate într-o instalaţie de data asta privită de aproape. Abordarea a fost cu totul altfel decât la teatru.

La teatru, ele interacţionau cu oamenii, cu actorii, respectiv, cu personajele. Sigur că ele aveau un alt tip de energie şi de viaţă. Ele aici stau ca într-o vitrină. Această expoziţie e o vitrină. E ca o dioramă de muzeul Antipa.

Obiectele au căpătat o nostalgie...

Da, nostalgia probabil că vine din firea mea şi din modul în care le-am îmbinat. Eu aşa funcţionez. Nu am vrut ca ele să aibă nostalgie, le-am montat gândindu-mă să le dau un sens.  Viorile, în spectacolul domnului Alexandru Tocilescu de la Bulandra, „Elisaveta Bam”, aveau cu totul altă semnificaţie. Erau nişte soldaţi care râdeau. Porneau de la o muzică superbă şi viaţa era rasă de pe suprafaţa pământului. Aici, în expoziţie, viorile sunt nişte valuri. Asta e interesant, ele şi-au redefinit semnificaţia. E o provocare şi pentru mine să reaşez aceste obiecte.

„Mă întorc spre un tip de adevăr. Nu mă lupt cu spaţiile, mi le asum”

Ai luat premiul Uniter pentru scenografia spectacolului „Povestea prinţesei deocheate”, în regia lui Silviu Purcărete. Cum te-ai apropiat de spaţiul japonez?

Pot spune că am reuşit cât de cât să cunosc felul lor, teatrul lor, pentru simplul fapt că am stat acolo două luni şi am lucrat la ei. Nu mai spun că am fost în turnee în diferite oraşe. E un turneu în Japonia cu un spectacol extrem de special, un spectacol gândit în totalitate de Silviu Purcărete. Vom deschide, în 2020, şi Jocurile Olimpice din Japonia cu acest spectacol. „Povestea prinţesei deocheate” va face un turneu în Japonia destul de lung, de vreo şase săptămâni, în şase-şapte oraşe. E un eveniment important pentru teatrul românesc, realizat de Constantin Chirac, diretorul Festivalului de Teatru de la Sibiu. Mi se pare esenţial pentru imaginea teatrului românesc, nu numai pentru imaginea teatrului din Sibiu.

Cu Silviu Purcărete te întorci la operele literare universale, cum le transpui pentru un public rătăcit în contemporaneitate?

Acum, sunt într-o perioadă în care mi-am epurat spaţiile de joc. Nu mai există nimic decorativ, am numai costume, obiecte, care joacă efectiv, care nici măcar nu trec prin scenă. Ele joacă, se transformă.

Am avut, prin anii 2000, o perioadă cu spaţii obiectuale, cu instalaţii – e ceea ce am făcut în spectacolele „Mountain Bike”, „Shaking Shakespeare”, „Elizaveta Bam”. M-am detaşat de modelul acela.

Te-ai întors la simplitate?

Mă întorc spre un tip de adevăr.

Cât din arta ta e meşteşug? Sunt lucruri pe care le faci deja în mod automat?

Da, în principiu, sigur lucrez cu oameni cu care mă înţeleg, sau mai bine zis care mă înţeleg pe mine, mi s-a spus deseori că sunt un creator dificil, că sunt foarte preocupat de detalii pe care unii susţin că nu le-ar vedea pe scenă. Mie tocmai detaliul mi se pare că contează, ca şi acurateţea spaţiului şi a lucrului. Prin detaliu, se decupează.

În scenografiile ample, eşti totuşi foarte atent la detalii...

Da, detaliul mi se pare esenţial. Legat de scenografiile grandioase, povestea e în felul următor: eu lucrez pe spaţiu. Dacă spaţiul e mare şi deschiderea auditoriului e la fel de mare, decorurile se gândesc în funcţie de spaţiu, în funcţie de unghiurile de vizibilitate. Îmi ies de cele mai multe ori decoruri foarte mari, întinse pe suprafeţe, nu neapărat şi pe verticală. Ele trebuie să fie văzute. Dacă vorbim în linii mari, da, sigur că sunt un iubitor de spaţii, nu mă lupt cu spaţiile, mi le asum. Dacă mă duc într-un spaţiu, nu e musai că vreau să-l desfiinţez sau să-l anihilez, e posibil să vreau să-l integrez, să-l folosesc ca un atu.

Cum te situezi între actualul proiect şi cel viitor?

Proiectele sunt cumva dintr-unul în altul, dar eu nu-mi programez aceste lucruri, ele se developează o dată cu viaţa. Nu e că nu vreau să mai am timp. Pur şi simplu, mă preocupă probabil foarte tare ceea ce fac, adevărul este că îmi place foarte tare ceea ce fac şi probabil că asta mă fură.

Dar mai ai timp de trăit şi pentru tine?

Eu am senzaţia că da, dar cei din jur spun că nu mai trăiesc de mult. Şi o spun serios.

Exagerezi în tot ceea ce faci...

Da, exagerez, în sensul în care inclusiv timpul de trăit e folosit în slujba meseriei pe care mi-o iubesc foarte tare. 

Opt premii UNITER

Nume: Dragoş Buhagiar

Locul şi data naşterii: 19 august 1965, Brăila

Studiile şi cariera: A absolvit în 1992 Academia de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti. Din1995 este membru al Uniunii Artiştilor Plastici.

A realizat scenografia pentru numeroase spectacole ale Teatrului Bulandra, Teatrul National „I. L. Caragiale”din Bucureşti, Teatrul Odeon, Teatrul Nottara, Teatrul Mic, Teatrul de Comedie. A colaborat cu unii dintre cei mai valoroşi regizori români precum: Cătălina Buzoianu, Silviu Purcărete, Alexandru Tocilescu, Alexandru Dabija, Dragoş Galgoţiu, Felix Alexa

În perioada 1997-1999, a predat în cadrul departamentului de scenografie la Academia de Teatru şi Film (UNATC).

Are  opt premii Uniter pentru spectacolele „Roberto Zucco”/ „Orfanul Zhao” (1996), „Chira Chiralina”/„Boss Grady’s boys” (1997), „Alchimistul”/ „Baal” (2002), „Oblomov” (2003), „Elisaveta Bam” (2006), „Shaking Shakespeare” (2010), „Cafeneaua” (2016), „Povestea prinţesei deocheate” (2018).

Locuieşte în: Bucureşti şi Sibiu.