Diversitate

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

S-a întâmplat ca la o distanţă de doar câteva zile să fiu invitat la două premiere clujene. Marţi seara, după încheierea spectacolului  de teatru-fizic cu shakespearianul „Cum vă place” de la Naţional, am fost abordat de un spectator care mi-a spus că mă zărise, în urmă cu câteva zile, la cea mai recentă premieră a Teatrului Maghiar de Stat - spectacolul cu piesa Leda.

A dorit să îmi afle opinia despre acea montare, a cărei cronică o voi publica, de altfel, foarte curând. Probabil, săptămâna viitoare. I-am spus că mi-a plăcut. Pesemne, interlocutorul meu a fost nesatisfăcut de răspunsul meu atât de “necritic”, că doar criticul trebuie să opereze cu criterii formulate în cuvinte cât mai recent intrate în Dicţionarul explicativ al limbii române. El nu are voie să se emoţioneze, nu are dreptul să îi placă un spectacol, aşa, pur şi simplu, nu are voie să râdă, nu îi e îngăduit să aibă nici urmă de lacrimă în colţul ochiului. Criticul e obligat să formalizeze şi să conceptualizeze. Şi, mai ales, să dea verdicte tranşante.

Aşa că domnul în cauză mi-a mai pus, cât se poate de politicos, de altfel, încă o întrebare. Şi anume, dacă nu cred cumva că Leda  ar fi spectacol “prea uşor”. Adică prea de comedie. Şi cam nepotrivit pentru standardele cultural ale instituţiei producătoare.  Nu, nu cred deloc asta. Dimpotrivă, cred că Leda e un spectacol cât se poate de necesar pentru repertoriul Teatrului Maghiar de Stat din Cluj, la fel cum e Cum vă place, datorită specificităţilor lui şi în pofida defectelor sale, pentru Naţionalul clujean. Tot aşa cum e dificila Cometa pentru Teatrul “Regina Maria” din Oradea sau Bârfe, zvonuri şi minciuni la Teatrul Naţional din Bucureşti sau Martiri pe care tocmai l-am văzut la Teatrul Naţional din Târgu Mureş.. Ele asigură diversitate ofertei repertoriale, ele certifică- a câta oară?- realitatea că la teatru nu există public, ci publicuri, ale căror felurite aşteptări instituţiile publice de spectacole, cum sunt cele deja enumerate şi altele asemenea lor, au obligaţia să le satisfacă.

image

„Leda”, la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj FOTO Biro Istvan

Ele le dau, între altele, posibilitatea actorilor de a arăta cât sunt de talentaţi, că au un registru artistic larg, că pot trece cu o uşurinţă în spatele căreia se ascund zeci, sute de ore de muncă, de la un gen la altul. Că adevăratul mare actor nu e actorul unui singur gen. Lucrul acesta a fost spus demult, de mari maeştri. Printre ei, Toma Caragiu, care a fost un excelent actor de comedie- excelenţa în De pretore Vincenzo, în regia lui Valeriu Moisescu, la Teatrul din Ploieşti i-a adus buletinul de Bucureşti- sau în programele de televiziune concepute de Alexandru Bocăneţ. Puţini sunt însă cei ce îşi mai amintesc că marele Toma Caragiu era şi un inegalabil actor de dramă. Şi s-a arătat astfel, bunăoară, în Lungul drum al zilei către noapte, un monumental spectacol al lui Liviu Ciulei.

image

„Leda”, la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj FOTO Biro Istvan

Revin la discuţia de deunăzi cu interlocutorul meu clujean. Spectator cultivat, el a înţeles foarte bine că Leda nu e o comedie oarecare, ci un vodevil modern. Că piesa dramaturgului croat Miroslav Krleža îşi află originile în comedia bulevardieră pe care o reinventează, la fel cum o reinventează zecile de texte scrise pentru spectacolele de pe Broadway.

Din păcate, pe la noi, în spaţiul carpato-danubiano-pontic, despre vodevil se vorbeşte mai degrabă de rău decât de bine. A fost calificat demult drept ”fleac”, “bagatelă” sau “scriere descreţitivă”.  Critici dintre cei mai serioşi nu au avut timp să afle că ceva din tehnica vodevilului se regăseşte în nearistotelicul teatru al absurdului.

Dar despre vodevil se cred multe lucruri neadevărate fiindcă prea adesea el a fost socotit doar ca ceva ce poate servi drept pretext pentru spectacole de serviciu, făcute oricum, de oricine, cu actori care nu prea sunt distribuiţi în spectacolele serioase.

Or, exact această prejudecată o infirmă spectacolul cu Leda. Un spectacol pe afişul căruia figurează actori de mâna întâi, de la Hatházi András, Bogdán Zsolt, Kató Emöke, Szücs Ervin, Gyorgyjakab Enikö. Actori care au făcut roluri mari în spectacole de Andrei Şerban, Silviu Purcărete, Tompa Gábor, Mihai Măniuţiu. Care pot fi văzuţi în această stagiune  în reîntinerita Unchiul Vanea ori în atât de dificilul, dar şi magnificul Victor sau copiii la putere. Care au învăţat de la Meşterul Vlad Mugur, atunci când acesta a montat Crima din strada Lourcine, câtă actorie de zile mari şi câtă regie autentică, deşi discretă, presupun aceste spectacole ce, aparent, se fac singure. Care le-au transmis lecţia mai tinerilor lor colegi.

Şi, à propos de Vlad Mugur. Ştim cu toţii că ultimul lui spectacol a fost Hamlet. Spectacolul lui testamentar. Spectacolul prin care Meşterul s-a întors acasă, la Naţionalul clujean, Teatrul pe care l-a condus până în anul 1971. L-a convins să revină directorul de atunci al Teatrului Naţional din Cluj, profesorul Ion Vartic. Era plănuit ca după Hamlet, Vlad Mugur să mai monteze ceva la Naţional. Iar acel ceva urma să fie un vodevil. 

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite