Cartea de teatru. Povestea unei construcţii

Îl cunosc relativ bine pe Radu-Alexandru Nica în calitatea lui esenţială, aceea de director de scenă. I-am văzut majoritatea spectacolelor montate pe scenele româneşti de limbă română ori pe cele de limbă germană, începând cu cel de absolvenţă („Am angajat ucigaş profesionist”) sau cu cel ce a marcat notabilul său debut ca regizor profesionist („Nora”), spectacol ce i-a adus şi un premiu UNITER, până la cele mai recente.

Despre cele mai multe am avut ocazia de a mă pronunţa în scris. I-am apreciat întotdeauna rigoarea, grija pentru lucrul bine făcut, absenţa oricărei superficialităţi, calităţi vizibile în toate spectacolele sale, dar şi inventivitatea, avântul, doza bine strunită de spirit iconoclast, curajul, acestea din urmă cel mai pregnant prezente întrun spectacol adorat de unii, violent negat de alţii, aşa cum a fost cel de acum câţiva ani cu Hamlet. Montarea cu Balul, după părerea mea insuficient băgată în seamă de critică, mi se pare cea mai semnificativă pentru capacitatea regizorului de a realiza un aliaj valid între cele două componente esenţiale ale personalităţii sale creatoare- rigoarea şi avântul- în vreme ce spectacolul cu Breaking the Waves i-a relevat sensibilitatea.

Ştiam că Radu-Alexandru Nica e absolvent al Secţiei de regie a actualei Facultăţi de Teatru şi Televiziune din Cluj, tot la fel cum îmi era cunoscut detaliul că şi-a perfecţionat pregătirea profesională la serioase şcoli de teatru din spaţiul german ori germanofon. Îmi era necunoscut însă amănuntul că a făcut, de asemenea, studii de teatrologie tot în Germania, lucru care devine vizibil şi se decontează mai mult decât benefic în cartea lui de debut Nostalgia Mitteleuropei (Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2013), ce inaugurează seria ART RESEARCH, apărută sub egida şi în colaborare cu Centrul de cercetare şi creaţie teatrală “Vlad Mugur” ce funcţionează în cadrul facultăţii clujene mai sus amintită.

Prin acest volum - care este rescrierea (“varianta distilată”) tezei sale de doctorat, o rescriere determinată de o seamă de considerente ce ţin de ţintele de receptare elocvent explicate de autor în prefaţa intitulată Memento- Radu-Alexandru Nica se alătură nobilei serii de regizori- teoreticieni de care, orice s-ar spune, nu a dus lipsă viaţa teatrală românească, nume precum cele ale lui Ion Sava, Victor-Ion Popa, Haig Acterian, Crin Teodorescu, Valeriu Moisescu, Ion Cojar, Alexa Visarion, Mihai Măniuţiu, fiind dintre cele mai reprezentative.

Marea surpriză rezervată celui ce are mai întâi curiozitatea, iar mai apoi plăcerea de a parcurge cele mai bine de 200 de pagini ale cărţii constă în a descoperi în artistul Radu-Alexandru Nica un istoric de teatru în lege, un  familiarizat al arhivelor ca şi al regulilor specifice frecventării profesioniste a acestora, un om pasionat de document, stăpân pe metodele de investigare, interpretare şi valorificare a acestuia.

Din motive sentimentale, din raţiuni personale, din dorinţa de a-şi achita o seamă de datorii contractate în anii de formare profesională, dar şi în cei în care a făcut deja primii paşi în “meserie”, Radu-Alexandru Nica a înfăptuit, în chip inspirat, mai mult chiar decât ne lasă a deduce subtitlul volumului. Căci Nostalgia Mitteleuropei nu e, aşa cum am putea bănui înainte de a începe lectura cărţii, o istorie a instituţiei numită teatru german, respectiv a Secţiei germane a Teatrului  Naţional “Radu Stanca” din Sibiu care apare în spaţiul cultural românes relativ târziu, adică de abia în 1957. E mult mai mult decât atât.

“Dacă vom porni de la ideea încetăţenită că teatrul trebuie să înceapă cu o scenă, un scenariu, lumini, muzică şi fotolii...înseamnă că o luăm pe un drum greşit ”, scria Peter Brook (cf. Fără secrete –Gânduri despre actorie şi teatru, Editura Nemira, Bucureşti, 2013). Teatrul german din Sibiu nu a început nicidecum cu o scenă. A fost îndeosebi şi în datele lui fundamentale o aventură intelectuală, spirituală, culturală aflată, e drept, adesea în căutarea unei scene (lucrurile, dar şi incidentele deloc puţine ce ţin de atari căutări, găsiri şi pierderi sunt atent detaliate în carte), a fost şi, din fericire, continuă să fie o formă de dialog între teritorii, spaţii, ţări, etnii , mentalităţi şi culturi. S-a vrut o modalitate de afirmare a unei minorităţi care, la un moment dat, a deţinut dacă nu statutul de majoritate atunci oricum a avut consistenţă, funcţie de factor coagulant şi de dinamizator şi, înainte de toate, impact. Surprinderea acestuia mi se pare a fi fost ţelul esenţial al cercetării lui Radu-Alexandru Nica, cel care a şters colbul de pe cronice mai mult sau mai puţin bătrâne spre a-i inventaria, evalua şi interpreta avatarurile. De unde şi preocuparea lăudabilă a autorului nu doar pentru spectacole, trupe, artişti ori configuraţii ale repertoriilor, ci şi pentru publicaţiile de specialitate deloc puţine, cele mai multe efemere, care au însoţit, observat, comentat, completat viaţa teatrală sibiană ori din regiune.

Cercetătorul a organizat analiza şi interpretarea vastului material documentar la care a ajuns prin frecventarea bravă şi asiduă a unor reputate biblioteci din ţară şi de peste hotare în cinci capitole ample cărora le-a adăugat o concluzie. Parcurgându-le, am avut impresia că citesc un roman de tip balzacian. Nu în sensul că Radu-Alexandru Nica şi-ar literaturiza  scrierea, ci prin aceea că spre a demonstra că teatrul german din Sibiu e, cu toate avatarurile sale, cu asocierea şi alternanţa de momente bune şi momente mai puţin favorabile, critic şi argumentat scanate, parte a amplului spaţiu cultural central-european, el a adoptat metoda din aproape în aproape. Reiese astfel limpede că “geografia” sau vecinătăţile au impus, cel mai frecvent în chip benefic, dominantele ideatice şi aspiraţiile teatrului german din Sibiu, dar şi că “istoria” i-a marcat, ba chiar determinat evoluţia şi, câteodată, limitele. A făcut-o uneori în mod dramatic, ameninţător, aşa cum s-a întâmplat în ultimul deceniu al dictaturii comuniste din România, atunci când devenise aproape sigur că praful şi pulberea se va alege dintr-o construcţie a cărei diacronie o urmăreşte convingător, minuţios, cu acribie autorul.

O construcţie care are viitor. Cu nişte condiţii realist formulate de cercetător şi care ţin până la urmă de realismul cu care trebuie proiectat orice demers în lumea contemporană. Nostalgiile sunt frumoase, paseismul nu. Şi e mai cu seamă neproductiv. Radu Nica reconstruieşte istorii, oferindu-şi luxul nostalgiei bine temperate, păstrându-şi însă realismul. Un realism ce permite reevaluări, dar şi proiecte. Adică viaţă.

Radu-Alexandu Nica- NOSTALGIA MITTELEUROPEI- O istorie a teatrului german din Sibiu;

Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2013