Curajul de a denunţa răul

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
nasterea sf ioan botezatorul

O caracteristică fundamentală a desăvârşirii umane este denunţarea răului, indiferent de forma sa de manifestare. Un model găsim în persoana Sfântului Ioan Botezătorul. Astăzi (marţi, 24 iunie, n.a.) cinstim Naşterea sa. Bine ar fi dacă i-am putea urma în frumoasa nebunie a curajului denunţării.

Există două mari tipuri de denunţare a răului: denunţarea exterioară, când răul este condamnat public şi denunţarea interioară, un auto-denunţ în faţa propriei conştiinţe. Ambele au ca efect identificarea şi părăsirea răului. Însă denunţul exterior nu funcţionează corect fără cel interior. mai precis, nu poţi să demaşti răul din jurul tău până nu ai terminat mai întâi cu cel din tine. Doar aşa, denunţul public poate ajuta şi folosi societăţii. Altfel, el se transformă în concurs de acuze şi scandal pe dosare şi „scheleţi în dulap”. Nu poţi scoate eficient paiul din ochiul aproapelui tău dacă nu ai învăţat temeinic să scoţi bârna din propriul ochi.

Un bun model în acest sens este Sf. Ioan Botezătorul. Predica sa publică arată atât curajul de a denunţa răul cât şi priceperea de a oferi soluţii eficiente. Cuvintele sale aveau rostul de a trezi conştiinţele corupte. „Pui de vipere”, „pocăiţi-vă”, „aruncarea în foc” sunt câteva expresii consemnate în Biblie, pe care Sf. Ioan le adresa celor ce aveau nevoie de îndreptare. Scutiţi de asemenea „gingăşii” nu erau nici aristocraţii timpului, fariseii şi saducheii şi nici măcar tetrarhul Irod Antipa, care luase de nevastă pe cumnata sa, Irodiada. De altfel, osândirea în public a acestei relaţii va fi şi motivul pentru care Sf. Ioan va fi martirizat.

Nimic nou sub soare însă. Asemeni Sf. Ioan au păţit mulţi din cei ce au demascat în mod public răul, viciul şi corupţia. Aceasta nu face decât să pună şi mai mult în lumină curajul de a sluji Adevărului, nu minciunii. Dar nu poate oricine, deşi toţi suntem chemaţi. Pentru a reuşi, trebuie mai întâi să te cureţi pe tine însuţi de corupţie şi tendinţa de a negocia Adevărul. În lumea noastră, tăcerea se poate cumpăra şi negocia, doar pentru simplul motiv că în noi zac aliaţii corupţiei morale: parvenitismul, comoditatea, confortul, poziţia socială, condiţionările materiale, interesul propriu sau de grup etc. D-abia când vom curăţi „partea din interior a paharului”, abia atunci vom reuşi să curăţăm şi pe cea din exterior.

În lupta voastră cu păcatul, nu v-aţi împotrivit încă până la sânge” scria Sf. Pavel celor ce se plângeau că lupta cu răul este grea şi produce suferinţă şi neplăceri. În alt loc, arată clar cu cine trebuie dusă această luptă: „Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduh.” Cu alte cuvinte, minciuna, manipularea, viclenia, „tovărăşiile rele” sunt cele ce trebuiesc evitate, dacă vrem să reuşim desăvârşirea noastră şi a celor din jur.

În acest context, denunţarea Mafiei ca fiind „excomunicată”, din partea Papei Francisc nu poate decât să aducă o speranţă în sufletele celor ce aşteaptă din partea oficialităţilor măsuri mai clare şi mai ferme pentru eliminarea relelor sociale. Am văzut într-o filmare că nici nu începuse bine Papa să vorbească despre „adorarea răului şi dispreţul pentru binele comun” pe care le reprezintă 'Ndragheta calabreză, că cei aflaţi acolo şi începuseră să aplaude. Este uşor de înţeles, dacă ţinem cont că astfel de structuri mafiote iau în stăpânire nu grupuri izolate de oameni, ci întregi ţinuturi şi structuri administrative. În acest caz, viaţa cotidiană poate deveni un iad. Chiar dacă demersul Papei ar putea fi apreciat ca simplu gest de imagine, rămâne remarcabil faptul că, după 20 de ani de la declaraţia Papei Ioan Paul al II-lea, un alt Papă a avut curajul de a denunţa în public acţiunile crimei organizate.

La noi, situaţia pare ireală şi răsturnată. Denunţul public a ajuns aproape un sport naţional, mai ales în lumea politică, mass-media fiind inundată de declaraţii tăioase şi alarmiste la adresa pericolului în care sunt puse adevărul, corectitudinea, cinstea şi onoarea. Noi chiar avem inflaţie de denunţuri şi denunţători. Uneori, cu înregistrări video şi stenograme. Din păcate, efectele nu sunt pe măsură, căci faptele cotidianului adeseori nu sunt decât sursa de alimentare a noi denunţuri. Tindem să devenim o naţiune captivă în rele, asemeni şoarecelui care alergă într-un cilindru şi nu ajunge nicăieri. Nu producem decât un masiv circ mediatic, uneori cu impact planetar (vezi recentul caz în care este implicat fratele preşedintelui) şi, totodată, palide rezultate în domeniul îndreptării concrete a ceea ce numim, generic, „stat de drept”.

Paradoxal însă, avem o zonă în care se tace mai mult decât „asurzitor”: zona clericală. Dacă s-ar face un clasament al luării de poziţie în privinţa curajului de a denunţa răul, mi-e teamă că noi, clericii, am ocupa ruşinoase locuri ultime. Majoritatea predicilor noastre sunt adeseori simple repetări din manuale, inutile plimbări ale auditoriului prin praful istoriei sau exemple grave ale practicării limbajului de lemn. Uneori, din dorinţa de îndrepta lucrurile, se pornesc „războieli” isterice şi panicarde contra unor duşmani iluzorii. Desigur, sunt şi excepţii, care reuşesc să decripteze cotidianul duhovnicesc pe înţelesul credincioşilor, dar tocmai aici e problema: vorbim despre excepţii şi nu despre regulă. Se pare că frica de a „deranja” prin polemici pe anumite subiecte este mai puternică decât curajul de a demasca răul din societate. Oare de ce? „Nu ne interesează” n-ar fi un răspuns convingător pentru Sf. Ioan Botezătorul.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite