„O, Franţă! Dulce Franţă!”

Deşi nu lipsesc mărturiile despre unele contacte culturale mai timpurii, Dimitrie Cantemir a rămas în conştiinţa naţională ca primul savant la care cultura orientală se contrabalansa armonic cu o închegată apetenţă apuseană. Şi tot prin el au pătruns în limbă şi unele concepte specializate din sfera logicii sau psihologiei.

Occidentalizarea este însă un fenomen care începe spre sfârşitul veacului al XVIII-lea şi se continuă, progresiv, în secolele următoare. Patru izvoare ne-au adăpat: literatura în latină şi culturile germană, italiană şi franceză. Cea de pe urmă însă ne-a transmis matricea discursivă, sintaxa şi „graiul nou”, în chip reîntemeietor şi definitiv. Ar trebui, totuşi, să facem aici o menţiune: influenţa lexicală franceză nu trebuie privită ca o preluare nătângă, căci geniul lingvistic local a „elaborat” neologismul. Dacă unele cuvinte au intrat pe cale orală, iar altele s-au impus prin scris, un număr însemnat de termeni au fost reclădiţi etimologic pe bază latinească, apoi derivaţi local, după model, prin analogie. Dicţionarul limbii române moderne, apărut prin anii 50, şi din care Mihai Dinu extrage 15.121 de cuvinte de bază de origine franceză, este, din păcate, exemplul unei opere lexicografice de neluat în seamă.

Iată despre ce este vorba: dacă „semna” ne-ar fi poposit pe cale directă, am fi spus „signa, signatură”... precum „insignă” (din fr. insigne, lat. insigne). Dar nu a fost aşa. „Semna” nu se poate explica prin fr. signer decât semantic (în DEX, din fr. signer, după semn). Noi l-am făurit din „semn”, care ne vine din lat. signum, dar dospit secole de-a rândul, de vreme ce îl regăsim şi în meglenoromână sub forma semn. De aceea, A. Scriban arată cea mai bună cale: din semn ori lat. signare, de unde şi fr. signer. Eminescu, în Sărmanul Dionis, scrie: „El îi desfăcu cu o dulce silă scrisoarea cea mototolită din mâini... se uită pe ea, şi faţa lui se adânci din ce în ce. Ajunse la semnătură.” Să examinăm şi alte franţuzisme.

„Categorie” vine, spune DEX-ul, din fr. catégorie, lat. categoria. La Cantemir întâlnim „categorii” în sens logic, iar cărturarul nu avea de ce să recurgă la franceză. La fel, „catalog” (în DEX, din fr. catalogue, lat. catalogus) intră înainte de secolul al XVII-lea, prin greacă. Lipsa unui dicţionar istoric este profund resimţită. Pentru o judecată corectă avem nevoie de prima atestare, de sensul primar, şi numai după aceea putem face o apreciere etimologică corectă. Nu am vrea să se înţeleagă că influenţa culturii franceze nu ar fi afectat profund lexicul şi semantica, dar adevărul e că occidentalizarea este un fenomen mai vast, cu intrări episodice din surse culturale diverse, pe căi slave, germane şi romanice, până la relativa stabilitate de astăzi.

În secolul al XIX-lea, abuzul de neologism francez, în gura unei lumi parvenite, a produs reacţii caricaturale. În 1833, Costache Faca a scris o comedie pe care, postmortem, Heliade o publică în 1860. Franţuzitele este o imitaţie după Molière, dar comicul de limbaj este vioi şi oportun. O replică din piesă a Luxandrei sună aşa: „În jurnalu după urmă, e ceva deosebit, / D-abor o demoazelă când se află an vizit, / Este de bonton la modă să aibă capot deschis, / În mână cu portofeliu şi cu baiader închis, / Iar când mergem la plimbare, voale verzi ne trebuiesc, / Ba de soa, şi botine ca-n jurnalu franţozesc”. Tot aşa, C. Bălăcescu scrie o comedie pe aceeaşi temă: O bună educaţie, 1845, dar comediograful care ne-a rămas în minte în privinţa criticii excesului de franţuzisme este V. Alecsandri, cu Chiriţele sale. El a „făurit” acel „furculison” ca înţepătură de ironie lingvistică pentru românul „ambetat” de magia cuvântului străin şi care nu este, din păcate, doar un personaj de vodevil.

Marea cultură franceză va forma însă elitele începând cu România lui Carol I, unde biblioteca omului subţire se îmbogăţeşte cu opere fundamentale, iar românii pătrund în societatea literară franceză. Al. Odobescu este unul dintre ei, bacalaureat în litere la Paris, „gourmet”, amator de artă şi rafinamente, omul perfect civilizat, al cărui prototip, surprins într-o paletă de umor şi ironie admirabilă, îl întâlnim la Eça de Queiroz, în A Cidade e as Serras (Oraşul şi muntele, tradus şi la noi, în 1987).

De la Odobescu la extravagantul şi bombasticul Macedonski, lumea românească se va lasă sedusă de Oraşul luminilor într-atât încât sfârşitul acelui veac splendid şi decadent va trasa, mimetic, bulevardele Micului Paris, care va fascina, la rândul său, câteva generaţii de oameni de solidă cultură apuseană, până la ultimul război.

Astăzi limba noastră se sileşte să absoarbă englezisme şi americanisme cu o frenezie de neînţeles, cu acelaşi ridicol care îi jena pe tânărul Heliade, pe Costache Faca sau Alecsandri sau Caragiale... Nu mai spunem bonjour, spunem hello, dar despre limba pe care o auzim azi vom vorbi în cronica următoare, în care aş vrea să şeruiesc cu voi tot ce îmi trece prin minte. Îi spun aşadar României mele culturale adieu sau addio, iar vouă, dragi cititori, bye, bye.