Adevăruri ionesciene

Afirmaţiile lui Ionesco îl prind în ofsaid pe Horaţiu Mălăele. Eugène Ionesco: „Orice operă este agresivă; noul, asta e: insolenţă. Nu există viaţă, nu există mişcare în artă fără agresiune, fără nou. Da, agresiunea este noul“.

Spectacolul „Lecţia“, regizat de Horaţiu Mălăele la Teatrul Naţional din Bucureşti, va avea un succes monstru la public, cu toate că nu creează o nouă formulă de teatru şi scoate la iveală un actor incapabil să se mai reinventeze.  Mălăele trăieşte din reflexele trecutului şi a încetat să fie surprinzător. Actorul îşi aplică reţetele până la epuizare: redundanţele-text, redundanţele-grimasă, redundanţele-improvizaţie.

„Teatrul moare din lipsă de îndrăzneală“, mai spunea Ionesco. Teatrul lui Mălăele trăieşte printr-o autoreglementare sufocantă, pentru că încă mai aplică toate tertipurile pe care le ştie, deja, toată lumea. Iar spectacolul îşi ia o plasă de siguranţă care îi face rău.

Este prea prudent, în modul în care îşi propune să nu răstălmăcească esenţele ionesciene, în felul în care alege să nu fie impertinent cu viziunea dramaturgului, deşi însuşi autorul l-a sfătuit să fie violent comic, violent dramatic. Spectacolul este doar violent previzibil şi ratează tocmai punctul culminant, în care monologul profesorului începe din cuvinte şi se sfârşeşte mimat, pe aria din „Turandot“, „Nessun dorma“, de Puccini (celebrul „Vincero!“). Acolo se vede cel mai stors de idei Mălăele.

Un  public doar mulţumit

„Nu. Reacţiile publicului n-au avut influenţă asupra mea. Publicul este cel care a sfârşit prin a se obişnui cu mine. El mă urmează“, mai afirma Ionesco. În ceea ce-l priveşte pe Horaţiu Mălăele, avem de-a face cu arhicunoscutele lui clişee de mobilitate corporală şi lexicală, pe care le aruncă în lupta cu aşteptările unui public care ştie că nu pierde o oră din viaţa lui, simte că a câştigat o experienţă plăcută, dar nici nu pleacă extaziat, ca după o întâlnire miraculoasă.

Este un public doar mulţumit. Ca nivel de construcţie dramatică, scene şi atitudini întregi ale personajului din „Podu’“, producţie recentă a Teatrului Metropolis, sunt reluate aici. Mălăele se autoplagiază fără milă, ştiind că merge la sigur şi că este dureros de simpatic. În acelaşi timp, nici măcar nu şi-a dat seama că tocmai şi-a clişeizat umorul.

Mălăele este totuşi un profesionist abil, care studiază permanent publicul, îi simte mişcările interioare şi plusează atent, îi ia tot aerul din piept şi îl transformă în teatru, lucru pe care foarte puţini actori îl pot face. Textul este lungit, speculat, diluat în funcţie de reacţia sălii, umorul este împins până la limita suportabilului de un show-man care ştie ce dezleagă râsul.

Tristeţea momentelor formidabile

Mălăele mai greşeşte şi în momentul în care ratează, alături de personajul său, trecerea spre nebunia totală. Pentru că profesorul uită să izbucnească, să explodeze ca o supernovă, tocmai atunci când construcţia piesei cere asta. Un spectator spunea, la final, că nu a simţit efectul de leagăn, efectul de lift, că nu a simţit visceral spectacolul. Cerebral, textul lui Ionesco satisface orice public pretenţios.

Regia îl fructifică inteligent, are momente formidabile, delicioase, care te ridică, este teatru de înaltă calitate, dar îmbrăcat, mereu, în tristeţea că Mălăele poate, dar nu oferă mai mult. Şi, cu toate că actorul este prea ocupat să nu derapeze de la brandul Mălăele, spectacolul primeşte un punctaj bun pentru modul firesc de a face teatru, din renunţarea la morgă, în favoarea unei atitudini care emană energie pozitivă. Personajele îţi câştigă simpatia. Şi profesorul exasperat, şi eleva lui neştiutoare.

Mălăele construieşte remarcabil personalitatea tiranului, a dictatorului literelor şi al cifrelor. Este matematicianul desăvârşit, care pune punct vieţii cu pumnalul, şi ar preda, cel mai bine, lecţia crimei, dar şi literatul poliglot, care nu ştie să rezolve tocmai ecuaţia comunicării.