Andrei Şerban, regizorul care a cucerit lumea

Plecat din România la sfârşitul anilor ’60, Andrei Şerban a urcat pe cele mai importante scene ale lumii, precum Covent Garden din Londra şi Opera din Viena. De la Meryl Streep la Placido Domingo, mari actori şi muzicieni au trecut prin spectacolele lui.

Născut odată cu solstiţiul de vară, în cea mai lungă zi a anului 1943, pe 21 iunie, Andrei Şerban şi-a început periplul prin viaţă într-una dintre cele mai tulburate perioade ale României. Primele luni au însemnat şi „întâlnirea" cu sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, cu bombardamentele şi spaimele morţii.

La mai puţin de un an, aşa cum el însuşi povesteşte în autobiografia publicată la Editura Polirom, „a trăit" prima experienţă „underground". O bombă căzută în faţa blocului din strada Arghezi din Bucureşti, unde părinţii săi locuiau la acel moment, l-a făcut pe tatăl lui să se refugieze în adăpostul antiaerian, împreună cu soţia şi copilul, unde au rămas mai mult de 24 de ore.

„Poate de acolo, din familiaritatea cu subsolurile, am primit subconştient inspiraţia care s-a manifestat într-o bună zi, când am montat «Medeea»", avea să scrie peste ani Andrei Şerban. Provine dintr-o familie care avea toate datele să-i dăruiască acel strop de geniu care l-a făcut să devină unul dintre cei mai mari regizori ai lumii. Tatăl a studiat avocatura, ajungând apoi director al Băncii Regale şi consilier al liderului ţărănist Iuliu Maniu, deşi toată viaţa şi-a dorit să studieze artele.

De-abia în perioada comunistă şi-a împlinit visul, devenind fotoreporter al Editurii Meridiane. Iar mama, una din acele frumuseţi de început de secol XX, născută într-o familie de greci refugiată la Tulcea, i-a dăruit pasiunea sângelui mediteranean.

În căutarea emoţiei

Copilăria lui Andrei Şerban a început sub semnul refugiului în imaginar. Jocul cu păpuşile, pe care le lega cu sfori ca să le poată manevra, a fost, probabil, prima „experienţă teatrală". „Şcoala pentru mine a fost o tortură. Îmi plăcea să citesc, eram foarte bun la istorie şi latină, dar la ştiinţe nu mă puteam descurca. Citeam pasionat romane, dar ecuaţiile mă lăsau rece. În numere simţeam o lipsă de emoţie şi de căldură umană."

Sub acest semn al căutării emoţiei, Andrei Şerban avea să se apropie apoi, aproape organic, de muzică, iar în anii de după plecarea din România să devină unul dintre cei mai renumiţi regizori de operă ai lumii. „În loc să-mi fac lecţiile, preferam să stau singur în faţa oglinzii, ore în şir, şi «să dirijez»: deşi temporar ras în cap, aveam tupeul să mă cred Toscanini."

Prima „încercare" de regie a fost în 1956, când, în calitate de D'Artagnan, şi-a adunat colegii „muşchetari" şi a hotărât să iasă în stradă împreună cu ei, să organizeze o manifestaţie de protest, sub forma unei scene de pantomimă, în faţă la Scala, atunci când a aflat că revoluţia din Ungaria a fost înăbuşită în sânge. Dar speranţa lor că vor putea opri tancurile ruseşti cu o piesă de teatru jucată în plin bulevard, în centrul Bucureştiului, a fost, la rândul ei, „înăbuşită" de bunica Eftalia, care le-a barat drumul cu făcăleţul...

Regizor în clasa a VII-a

Atracţia lui Andrei Şerban pentru teatru a început devreme, chiar în acei ani când copilăria se transformă în adolescenţă. În clasa a VII-a a regizat „O scrisoare pierdută" inovatoare, pe ideea că nu trebuie să se râdă, primind critici de la profesorul de română, iar în clasa a XI-a a regizat „Năpasta" şi a jucat rolul lui Ion Nebunul...

Singura opţiune valabilă în ceea ce priveşte viitorul era teatrul. Aşa că, neexistând secţie de regie în anul în care a dat examen la facultate, Andrei Şerban a ales actoria. Dar, în timpul anilor de formare, Ion Finteşteanu şi Sanda Manu au simţit în el un talent mai puternic decât cel de actor şi l-au îndrumat spre regie la clasa lui Radu Penciulescu. A urmat o perioadă de mare efervescenţă, în care Şerban a început să creeze altfel... devenind „copilul teribil" al teatrului românesc chiar imediat după mutarea la regie. Debutul a fost la Teatrul Nottara cu „Omul care s-a transformat în câine" după Osvaldo Dragun, un spectacol fără decoruri, complet revoluţionar. A fost prima dată când s-a jucat pe o scenă românească complet fără decor.

Montările lui din acea perioadă aduceau un aer de libertate, de „altceva", deşi nu aveau nimic politic. „Nu am fost niciodată convins de ideea că teatrul poate să schimbe starea unei societăţi sau să aducă pacea în lume", declara Andrei Şerban. „Teatrul care se declară «politic» devine la fel de mincinos ca şi subiectul pe care îl demască, la fel ca o campanie de presă a oricărui politician care vrea să câştige voturi."

Turneele care au urmat, la Zagreb şi la Wroclaw i-au adus întâlnirea cu polonezul Jerzy Grotowski, unul dintre cei mai mari regizori şi teoreticieni ai secolului XX, a cărui gândire a revoluţionat întreaga lume teatrală. Atunci, ascultându-l pe Grotowski cum vorbeşte despre călătoriile lui pentru a studia tradiţiile din Asia, tânărul regizor român începea să viseze la lumea întreagă ce avea să i se deschidă nu peste multă vreme.

Spre ţara tuturor posibilităţilor

Plecarea lui Andrei Şerban din România avea să se întâmple ca-ntr-o poveste. Ellen Stewart, directoarea Teatrului „La Mama" din New York, îl întâlneşte în turneul de la Zagreb, la cantina studenţească, după cum avea ea să-i mărturisească, nici măcar nu-i văzuse spectacolul.

„Îmi aduc aminte că ţi-am atins umărul şi am simţit your vibes (energiile) şi atunci, pe loc, am ştiut cine eşti şi că ne vom reîntâlni curând să lucrăm împreună", povestea Andrei Şerban acea întâlnire în cartea „O biografie". „Aşa funcţionează Ellen. E o persoană cu totul aparte, suspectată de mulţi că ar avea puteri de vrăjitoare." Iar ceea ce a urmat acelei întâlniri stranii care avea să-i schimbe viaţa - o atingere de umăr într-o cantină studenţească - a ţinut, într-adevăr, de zona miracolelor.

Ellen Stewart a venit la Bucureşti, iar lui Andrei Şerban i s-a oferit o bursă în America. De la aeroport, „în drum spre oraş, spunându-i că nu mi se dă paşaportul, ea a cerut să ne oprim la Casa Scânteii. Fără să fie anunţată, a intrat pe lângă gărzile de serviciu, care, ciudat, nu au oprit-o. Habar nu am cum şi cu cine a ajuns în contact, dar o oră mai târziu, Ellen a revenit în stradă, unde o aşteptam agitat. «Baby dear, sunt foarte mândră de mine! Nu mă întreba cum s-a întâmplat, dar i-am vorbit româneşte unui Big Boss, parcă Popesco-God (Dumitru Popescu, zis Popescu Dumnezeu, om de încredere al lui Nicolae Ceauşescu, n. r.) îl chema. Era acolo cu alţii şi i-am convins. Într-o săptămână vei avea paşaportul!»"

În 1969, Andrei Şerban a plecat spre New York. Stingher pe Aeroportul Kennedy, stingher într-o lume care nu semăna deloc cu cea din România, avea să înceapă o spectaculoasă carieră, care l-a purtat deopotrivă spre succese răsunătoare pe cele mai mari scene ale lumii, în compania marilor vedete din lumea teatrului şi a operei, şi spre descoperirea sinelui. După doi ani în care şi-a prelungit bursa, la momentul la care trebuia să ia marea hotărâre, undeva, pe aeroportul din Amsterdam, Andrei Şerban a hotărât să ia avionul spre America, nu spre România. „Eram epuizat şi doream să dorm în patul meu. Dar mi-am amintit de sfatul bun primit de la Beligan: «Stai pe lângă cei mari, nu te întoarce, acasă nu eşti dorit»."

Aşternute pe hârtie, întâmplările care au urmat pot părea năluciri din vis. Minunatul an petrecut în ucenicie la Peter Brook la centrul său de la Paris şi apoi munca de „arheolog teatral", proiectul „Orghast", în care, undeva, departe de lume, inventau noi cuvinte printre ruinele de la Persepolis, la mormântul lui Xerxes; apoi, călătoriile iniţiatice, experimentele la operă, „Trilogia greacă", „Medeea" de la „La Mama", „Electra" la Sainte-Chapelle din Paris în care, la apusul soarelui, crima se petrecea simbolic în catedrală, un „Cum vă place" jucat la o fermă de lângă La Rochelle, „Livada cu vişini" la Lincoln Center din New York... „Cu o zi înainte de începutul repetiţiilor, am aflat că tânăra Meryl Streep, abia ieşită de pe băncile şcolii de teatru de la Yale, dar deja vânată de rechinii din Hollywood, refuzase un prim rol de film ca s-o poată juca pe Duniaşa în «Livada», căci murea să fie pe scenă alături de Irene Worth, de la care voia să fure secretele meseriei", povesteşte Şerban. 

Cariera din lumea operei, pe care, de asemenea, a revoluţionat-o prin idei regizorale inovatoare, ce i-au adus şi laude, şi critici, l-a purtat spre întâlniri cu unii dintre cei mai mari tenori ai lumii, printre care Placido Domingo, la Opera din Viena sau la Covent Garden...

Întoarcerea în România

În timpul evenimentelor din decembrie 1989, Andrei Şerban repeta „A douăsprezecea noapte“. „Văzută din America, revoluţia din decembrie avea curând să apară ca o telenovelă cu nuanţe de film de aventuri şi spionaj...“, îşi aminteşte Şerban euforia acelor zile. Venirea lui la directoratul Teatrului Naţional din Bucureşti s-a întâmplat relativ repede, la invitaţia lui Andrei Pleşu, care era atunci ministru al Culturii.

„În viziunea mea, Teatrul Naţional ar fi trebuit să fie oglinda timpului în care trăim, nu un muzeu evlavios şi lipsit de viaţă.“ Pe această idee a şi încercat să refacă din temelii gândirea despre teatru a oamenilor din teatrul românesc şi, în efervescenţa acelui nou început, s-a creat „Trilogia antică“, una dintre montările care au făcut istorie în teatrul românesc, Andrei Şerban redescoperind şi folosind ca spaţii de joc culoarele secrete ale clădirii teatrului.

"Teatrul care se declară «politic» devine la fel de mincinos ca şi subiectul pe care îl demască, la fel ca o campanie de presă a oricărui politician care vrea să câştige voturi."
Andrei Şerban
regizor

"Cu o zi înainte de începutul repetiţiilor, am aflat că tânăra Meryl Streep, abia ieşită de pe băncile şcolii de teatru de la Yale, dar deja vânată de rechinii din Hollywood, refuzase un prim rol de film ca s-o poată juca pe Duniaşa în «Livada»..."
Andrei Şerban
regizor

Cehov prin ochii lui Andrei Şerban

Ediţia din acest an a Festivalului Naţional de Teatru (FNT) propune o secţiune specială dedicată creaţiei lui Andrei Şerban, numită „Cehoviziuni" în care vor fi prezentate patru dintre spectacolele lui pe textele lui Cehov sau montate în stil cehovian. „Unchiul Vanea", de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, „Trei surori", de la Teatrul Naţional din Budapesta,  „Ivanov", de la Teatrul Bulandra, şi „Strigăte şi şoapte", după Ingmar Bergman, de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, sunt montările invitate la FNT. Preocuparea lui pentru piesele lui Cehov a existat încă de la începutul carierei, Şerban alegând să respecte indicaţia dramaturgului rus, care şi-a numit textele comedii, şi nu drame.