Cum s-au schimbat numele ţinuturilor României de-a lungul secolelor. Braşovul - oraşul Stalin, Timişoara - Temesvár

Publicat: 28.05.2013 12:56

Ultima actualizare: 08.08.2022 09:09

Cele mai multe oraşe ale ţării au avut diferite nume de-a lungul timpului. Astfel, în anii ’50, comuniştii au schimbat denumirea oraşului Braşov în aceea de oraşul Stalin. Legenda spune că, iniţial, oficialii au vizitat Sibiul pentru a-i da numele dictatorului rus, însă s-au răzgândit pentru că nu ar fi sunat tocmai potrivit „Salam de Stalin“.

Adevarul.ro vă relatează o scurtă istorie a denumirilor marilor oraşe din ţară, cum s-au schimbat acestea de-a lungul secolelor şi de unde provin.

Cum era poreclit Bucureştiul de-a lungul vremii şi ce credeau vizitatorii despre capitala noastră

În cel mai fierbinte punct al distracţiei din Capitală, Centrul Vechi, în urmă cu sute de ani exista un turn fortificat, monument ce a fost ca un magnet pentru locuitorii satelor din apropiere. Rând pe rând, sătenii s-au adunat în jurul turnului, formând Bucureştiul zilelor noastre, cunoscut printre călătorii vremii ca fiind Hilariopolis.
Întotdeauna, capitala României s-a numit Bucureşti, dar într-o bună parte a secolului XVIII, atunci când călătorii străini veneau să viziteze oraşul, Bucureştiul începuse să fie poreclit Hilariopolis. Nu era un nume dobândit în mod oficial, doar un pseudonim cunoscut de vizitatorii care treceau prin oraşul României. „Hilariopolis însemna bucurie, râs“ , precizează istoricul Dan Falcan, dar pentru Bucureşti nu avea aceeaşi însemnătate.
Cei care ajungeau în oraş şi îi atribuiau Bucureştiului numele de Hilariopolis luau în derâdere şi în batjocoră „orăşelul vechiului turn“ , vorbind despre noroiul care se afla pe uliţele Capitalei.

Cum s-a schimbat denumirea Sibiului de-a lungul timpului: de la Cibinium la Hermannstadt şi de la Nagyszeben la Sibiu

Fosta capitală culturală europeană a avut, de-a lungul timpului, mai multe denumiri, actuala denumire venind din latinescul Cibinium.

Potrivit istoricului Răzvan Pop, directorul Direcţiei pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Sibiu, prima denumire este cea latinească, Cibinium, în secolele XII-XIII dar şi mai târziu. Din această denumire vine de altfel şi denumirea românească, Sibiu.

Între 1191 şi 1366 oraşul s-a numit Hermannsdorf, iar între 1366 şi 1864, când Sibiul era parte a voievodartului Transilvaniei, principatului Transilvaniei, imperiului Habsburgic oraşul poartă numele de Hermannstadt.
De altfel, denumirea rămâne permanent ca un nume paralel pana astazi, şi redevine nume oficial în 1998-1999 când Guvernul României decide ca numele etniilor importante să fie folosite paralel cu numele românesc.
Între 1864 şi 1918, în perioada austro-ungară, Sibiul se numeşte Nagyszeben iar după 1918 poartă denumirea actuală, Sibiu.

Primele denumiri ale Călăraşiului. De la satul Crăceani, proprietatea şetrarului Borcea, la Lichireştii domnitorului Leon Tomşa

Cu toate că descoperirile arheologice dovedesc o continuitate de locuire încă din neolitic, documentele care s-au păstrat amintesc pentru prima dată de o aşezare aici, la cotul Borcei, în secolul al-XVI-lea.

Astfel, într-un hrisov din 1 iunie 1541, domnitorul Radu Paisie declină proprietatea şetrarului Borcea asupra satului Crăceani(Crăceni), satul Măgureni de mai târziu, actualul cartier cu acelaşi nume al oraşului. Al doilea sat, Lichireşti (Călăraşiul de astăzi) este menţionat într-un hrisov emis din cancelaria domnitorului Leon Tomşa, la 25 iulie 1630, document în care se face referire la rumânii pe care i-a prins legătura lui Mihai Viteazul(fixată de istorici în toamna anului 1595), în sat la Lichireşti.

Vechea denumire a municipiului Călăraşi este Lichireşti. Numele provine, aşa cum afirma primul istoric al urbei, Pompei Samarian, de la hramul primului lăcaş de cult creştin, ridicat aici, cu mult înainte de 1630.

Oraşul de pe Mureş a avut iniţial numele cavalerului Orod, după care a primit o uşoară modificare, ajungând „Arad”

Numele de Arad a fost transformat din Orod, cum era iniţial denumit. Trebuie menţionat, însă că prima atestare documentară a Aradului, un judeţ al cărui nume vine de la Cavalerul Orod, al Regelui Ungariei Sfântul Stehan, a fost în secolul XI, în jurul anului 1080.

Iniţial, a avut numele cavalerului Orod, după care a primit o uşoară modificare, ajungând „Arad”, la fel şi zona din jurul acestuia. Arad, a cărui menţiune este inclusă şi în „Cronica pictată de la Viena”, din 1331, a fost distrus în 1514, în timpul revoltei lui Gheorghe Doja. Aradul a continuat să resimtă influenţele istoriei, prin ocupare de către turci, în 1551.

De la Varadinum la Oradea Mare şi apoi la Oradea

Prima atestare documentară a Oradei a fost consemnată în anul 1113, într-o diplomă a abaţiei benedictine din Zobor. Contextul în care este menţionat întâia oară toponimul Oradea (Varadinum) a fost pricinuit de incursiunile repetate şi distrugătoare ale prinţului morav Svatopluk, în calitatea sa de aliat al împăratului german Henric al IV-lea, asupra unui număr însemnat din aşezările de pe Valea Vahului şi a Nitrei (din Slovacia de azi).

În anul 1658 pentru prima dată a fost consemnată forma denumirii româneşti Oradea, de către cărturarul Miron Costin în Letopiseţul Ţării Moldovei şi redescoperită de Nicolae Iorga. Se presupune că această denumire provine din combinarea cuvintelor turceşti 'orada/oraya'(în acel loc) cu denumirea maghiară a oraşului, Várad.
„Orad“ seamănă foarte mult cu „Várad“, denumirea ungurească veche. După expediţia turco-tătaro-moldo-ă din 1658, soldaţii turci i-au auzit pe localnici că rostesc „Varad“ şi au preluat sunetul ca familiarul „orad“, prin ceea ce se numeşte „etimologie populară“.

Numele unguresc Varad împreună cu „orad“, „orada“ şi „oraya“ a dat forma „Oradia“, pătrunsă apoi şi în română ca urmare a cooperării româno-turce din acea perioada, trupele auxiliare moldo-valahe însoţindu-i pe turci cel putin în expeditia din 1658.

Cum a ajuns Braşovul să poarte zece ani numele de Oraşul Stalin

Originea numelui Braşovului este şi acum disputată de istorici. Unii spun că numele vine de la cetatea din oraş, alţii că provine de la râu din localitate. Cea mai nefastă perioadă a Braşovului a fost în 1950 când indentitatea oraşului a fost ştearsă, iar localitatea a purtat numele de Stalin.

Pentru că aici locuiau şi comunităţi mari de maghiari şi saşi numele oraşului a fost tradus şi în cele două limbi, respectiv maghiara (Brasso) şi germană (Kronstadt).

Braşov este un nume româno-slav şi este răspândit în ţara noastră. În Timiş erau localităţi cu acest nume, în Neamţ există o pădure Braşovana, iar lângă Vaslui o vale şi un sat Braşoveniţa. Oraşul nostru se mai regăseşte în documente vechi şi sub denumirea Corona.

Popoarele care au ocupat Braşovul de-a lungul secolelor au ţinut să îşi pună amprenta pe Tâmpa. În 1896 partea maghiară a Imperiului Austro-Ungar marca cei 1000 de ani de la stabilirea triburilor maghiare în Panonia prin ridicarea de statui impunătoare în şapte mari oraşe ale Ungariei Sfântului Ştefan (Szent Istvan), reprezentând un arcaş din perioada regelui Arpad. O astfel de statuie a fost şi pe Tâmpa, deasupra literelor care acum marcează numele oraşului. În 1913 a fost stricată de mai mulţi turişti, iar în 1916 a fost distrusă cu totul de soldaţii români. Doar capul statuii s-a mai păstrat şi a fost expus la Casa Parohiei Evanghelice din Braşov.
Cel mai drastic atac asupra numelui oraşului a fost în 1950 când Braşovul a devenit Oraşul Stalin. Ruşii au denumit 14 oraşe din toată Europa după numele dictatorului. Legenda spune că în România ar fi fost vizat iniţial Sibiul, dar comuniştii au considerat că nu sună bine Salam de Stalin şi astfel „onoarea“ a revenit Braşovului. Ca să nu se creadă că ruşii au impus acest lucru, s-a fabricat un document print care muncitorii din Braşov cereau insistent ca oraşul să poarte denumirea de Stalin.

De la „oppidum Nosa“ la Bistriţa, Bistritz sau Bezterce

Încă de la primii colonişti saşi de pe malul râului Bistriţa şi până la maghiari şi mai apoi români, toţi i-au dat un nume micului burg săsesc. Prima menţiune a localităţii datează încă din anul 1241, fiind numită „oppidum Nosa”, mai apoi fiind preluat numele râului Bistriţa care trece prin localitate.

Prima dată Bistriţa este menţionată sub numele de „oppidum Nosa”, oppidum însemnând „aşezare fortificată”, numele fiind precizat cu ocazia invaziei tătarilor, în 1241. Actuala denumire a fost atestată documentar în 1264, printr-un act emis de Papa Urban al IV-lea la Orvieto, Italia.

Râul Bistriţa, care trece prin oraş i-a determinat pe cei care au locuit şi ocupat localitatea să îi păstreze numele, „traducându-l” în propria limbă. Astfel, saşii numeau localitatea Bistritz sau Nösen, iar maghiarii Bezterce, denumire folosită şi acum de către etnicii unguri.

Încă un nume dat de către saşi a fost „Siebenbürgen” şi Septem Castra în latină, care făcea referire nu doar la bistriţeni, ci la cele şapte oraşe fortificate din Transilvania: Sibiu, Cluj, Braşov, Mediaş, Sebeş, Sighişoara şi Bistriţa.

De altfel, saşii au denumit toate localităţile în care au locuit din actualul judeţ Bistriţa-Năsăud, cartierul Viişoara era denumit Heidendorf, localitatea Slătiniţa -Pintak, Livezile - Jaad sau Dumitra –Mettersdorf.

Vrancea a fost cunoscută mai bine de patru secole ca ţinutul Putna

De la sfârşitul secolului al XV-lea până în anul 1950 Vrancea de astăzi s-a numit Putna, iar pentru o perioadă scurtă a intrat în componenţa Regiunii Galaţi, pentru ca, din 1968, să se numească judeţul Vrancea.

Ţinutul Putnei, atestat documentar la 2 iulie 1431 şi Ţinutul Adjudului, atestat în 1460, împreună cu părţile dinspre răsărit ( Olteni ) se contopesc în 1591 sub denumirea de Ţinutul Putnei, condus de un staroste până la 1859. Printre starosti, s-au numărat şi cronicarii moldoveni Miron Costin - 1688 - şi Ion Neculce - 1732 .

Până la jumătatea secolului al XIX-lea, Ţinutul Putnei, cu reşedinţa în Focşanii Moldovei, a evoluat paralel şi în acelaşi ritm cu judeţul învecinat, Râmnicu-Sărat, cu reşedinţa în Focşanii-Munteni, condus de un căpitan de margine, cu aceleaşi atribuţiuni ca şi starostele.
Între cele două unităţi administrative, despărţite de hotarul Milcovului, au existat continue legături economice, administrative, culturale, matrimoniale.

Numele pe care le-a purtat Clujul: de la municipiul roman Napoca, Klausenburg, Kolozsvar la Cluj şi Cluj-Napoca

Veche capitala a Daciei Porolissensis, atestat documentar de acum două milenii de geograful grec Claudius Ptolomaeus (85-165), actualul oraş Cluj a fost ridicat la rangul de municipiu în timpul domniei împăratului Hadrian (117-138) şi s-a numit Municipium Aelium Hadrianum Napoca, apoi la rangul de colonie, în jurul anului 180.

Colonia Aurelia Napoca avea instituţii, senat local, magistraţi, adunarea poporului, statut asemănător cu al oricărui oraş din Imperiul Roman. Prima menţiune documentară datează din anul 1173 desemnează aşezarea sub numele de Clus (în latină înseamnă „loc închis între dealuri”).

Alte denumiri ale oraşului au fost Kolozsvar (în maghiară) şi Klausenburg (în germană), după coloniştii saşi care s-au aşezat în cetatea Cluj, în timpul regelui Ştefan al V-lea al Ungariei, ulterior decimării populaţiei autohtone în timpul atacurilor tătare.

Klausenburg/Kolozsvar/Cluj a fost una dintre cele şapte cetăţi (Siebenburgen) medievale săseşti din Transilvania.

Primul nume românesc al oraşului a fost Clus, scris uneori şi Klus. În 1974, numele a fost schimbat în Cluj-Napoca de către comunişti.

Cum s-a transformat numele oraşului: De la Temesvár, trecând prin Demeşvar, Temeswar şi Темишвар, până la Timişoara

Timişoara şi-a schimbat de-a lungul timpului numele în funcţie de administraţie. Prima atestare documentară a Timişoarei a fost dezbătută mult în ultimul secol. Unii istorici susţineau anul 1212, însă cei mai mulţi sunt de acord cu anul 1266, când s-a emis documentul Regelui Ştefan, care menţionează Cetatea „Tymes“ alături de alte aşezări şi domenii feudale din comitatele bănăţene. Tânărul rege al Ungariei, donează pământul numit Rety al cetăţii Timiş, către comitele Parabuch.

Temesvár, în traducerea din limba maghiară „Cetatea de pe Timiş”, vine de la râul Timiş (trecând actualmente la sud de oraş), deşi era pe apa Begăi. Cele două râuri nu îşi aveau o albie precisă, ci în multe locuri se împreunau, dând naştere la mlaştini, ramificaţii de ape, ţinuturi inundate şi insule.

După alungarea tătarilor, regele Bela IV a ridicat aici o cetate, însă adevărata înflorire va începe o dată cu Carol Robert de Anjou, care, în 1316 mută capitala Ungariei la Timişoara.

Oraşul avea şi un nume latin, Temesvariensis, ori Temeswar (war este sufixul maghiar vár scris în limba latină).

Alba de la comitat la judeţ. Ce denumiri a purtat oraşul Alba Iulia în istoria de mii de ani

În decursul istoriei, administraţia locală de pe teritoriul actualului judeţ Alba, a funcţionat în diferite forme şi organizări. Însă indiferent de vremuri, Alba Iulia a fost aproape în permanenţă principalul centru politic al zonei. Astfel, chiar la mijlocul secolului al XII-lea, în contextul cuceririi Transilvaniei de către maghiari, comitatul medieval al Albei, înfiinţat cu această ocazie, avea capitala la Alba Iulia.

Prima consemnare a comitatului Alba, în documente, datează din anul 1177, fapt care-l plasează printre cele mai vechi comitate organizate de regalitatea maghiară în Transilvania. De asemenea, era şi cel mai mare având o întindere care se suprapunea peste fostul voievodat de la Bălgrad. În cadrul lui era înglobată la început toată partea centrală şi de sud a Transilvaniei, începând cu părţile Hunedoarei şi până la izvoarele Mureşului şi Oltului, incluzând Ţara Bârsei, Ţara Făgăraşului şi depresiunea Ciucului. Ulterior, de aici se vor desprinde mai întâi alte două comitate (Hunedoara şi Târnava), apoi peste 20 de scaunele săseşti şi secuieşti (Sibiu, Orăştie, Sebeş, Mediaş, Sighişoara, etc.).

În cele din urmă, în secolul al XVIII-lea comitatul avea să fie împărţit în două părţi distincte: comitatul Alba Superioară sau Alba de Sus şi comitatul Alba Inferioară sau Alba de Jos. Cel din urmă ocupa aproximativ actualul teritoriu al judeţului Alba şi îşi avea capitala la Aiud, pentru că după incursiunea turcească din anul 1658, Alba Iulia a fost practic distrusă. Având o mărime apreciabilă, noua unitate administrativă cuprindea, pe lângă toată zona munţilor Apuseni, valea Arieşului, valea Ampoiului, valea Mureşului şi teritorii izolate de la Simeria şi până în Ţara Bârsei.

Severinul şi-a întregit denumirea în urmă cu 45 de ani

În secolul I î.e.n stăpânirea romană se consolidase definitiv în dreapta Dunării. După ce romanii îşi consolidează graniţa pe Dunăre ei vor organiza numeroase expediţii împotriva dacilor ce vor culmina cu cele două războaie din vremea lui Traian -101-102 şi 105-106. Drobeta intră în istorie o dată cu începerea acestor campanii romane conduse de Traian.

În secolul I î.e.n stăpânirea romană se consolidase definitiv în dreapta Dunării. După ce romanii îşi consolidează graniţa pe Dunăre ei vor organiza numeroase expediţii împotriva dacilor ce vor culmina cu cele două războaie din vremea lui Traian -101-102 şi 105-106. Drobeta intră în istorie o dată cu începerea acestor campanii romane conduse de Traian.

În urma razboiului din 101-102 romanii au anexat sudul Olteniei nereuşind însă să cucerească Dacia. Neîmpăcat cu acest eşec, Traian reia preparativele militare. În acest context s-a construit faimosul pod de peste Dunăre-podul de la Drobeta. Podul s-a construit între Drobeta şi Pontes. Construcţia s-a făcut între 103-105 şi a constituit o mare cucerire a tehnicii antice. În apropierea capătului de pod romanii au construit pe malul dacic un castru denumit Drobeta.

Ce nume a purtat, de-a lungul istoriei, oraşul în care locuim: de la Villa Ziloc, la Zalahu sau Zillennmarkt

Zalăul a purtat, de-a lungul timpului, mai multe denumiri, în funcţie de stăpânirile care s-au perindat prin zonă. Prima referire la numele său datează din 1220, când într-un act oficial apare sub denumirea de Villa Ziloc.
Potrivit istoricilor, cele mai vechi urme de locuire umană pe pe teritoriul Zalăului aparţin epocii neolitice (aproximativ 5000 de ani î. Chr.). Din această perioadă au fost descoperite mai multe aşezări, o fortificaţie şi câteva morminte de incineraţie.

Prima menţiune documentară a localităţii Zalău este în Cronica lui Anonymus (Gesta Hungarorum/Faptele ungurilor) scrisă în sec. XII, dar care descrie evenimente petrecute pe parcursul secolului al X-lea. Prima consemnare scrisă despre Zalău se găseşte în cronica lui Anonymus Gesta Hungarorum, care arată că la venirea maghiarilor aici, înainte de anul 900, ei au trecut prin Zalău (Zyloc) unde au găsit o populaţie numeroasă, care făcea parte din voievodatele lui Menumorut şi Gelu, doi conducători români. Lucrarea a fost scrisă în a doua jumătate a secolului al XII-lea.

Potrivit Schiţei Monografice a Zalăului, realizată de Leontin Ghergariu, se poate afirma că Zalăul exista ca aşezare omenească în jurul anului 900. Cea dintâi atestare documentară cu dată certă a Zalăului este cea din anul 1220, când în Registrul Scaunului de judecată de la Oradea a fost înregistrată învinuirea şi sentinţa dată pentru un furt săvârşit de un cetăţean din „Villa Ziloc”.

La acest articol au contribuit: Cristina Răduţă, Ramona Găină, Ionela Stănilă, Claudia Untaru, Florina Barbu, Simona Suciu, Bianca Sara, Ştefan Borcea, Florina Pop, Ştefan Both, Corina Macavei, Olimpia Man.

Pe aceeaşi temă: