Nobelul Hertei Müller

Herta Müller (n.1953) primeşte Nobelul literar pentru denunţarea ororilor comunismului. Academia Suedeză i-a acordat distincţia scriitoarei „care descrie cu lirismul său concentrat şi proza plină de sinceritate universul celor deposedaţi“.

Herta Müller s-a născut în Niţchidorf, un sat cu populaţie majoritară şvăbească din apropierea Timişoarei, într-o familie de origine germană. „În familia mea, fiecare era o insulă", mărturiseşte scriitoarea în romanul autobiografic „Regele se înclină şi ucide", ca urmare a unui trecut dureros cu amintirea căruia fiecare încerca să se împace. Tatăl autoarei făcuse parte din Waffen-SS în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, iar mama, la fel ca majoritatea populaţiei de origine germană din România, fusese deportată, în 1945, într-un lagăr de muncă din Uniunea Sovietică, unde stătuse cinci ani, supravieţuind foametei şi condiţiilor inumane de existenţă.

Citiţi şi:
Timişoara: Securiştii făceau analiză literară pe textele Hertei Müller (FACSIMIL)

Timişoara: Colega de clasă a Hertei Muller îşi aminteşte că scriitoarea era foarte ordonată 

Timişoara: Herta Muller încă are o relaţie tensionată cu România

Un Nobel pentru „povestaşul" Llosa

Nobelul pentru Llosa a surprins Frankfurtul

La 15 ani, Herta Müller părăsea satul natal pentru a se înscrie la liceu în Timişoara. Tot acolo, absolvea, în 1976, cursurile Facultăţii de Litere, specializându-se în literatură română şi germană. Intra pentru prima dată în vizorul Securităţii din cauza adeziunii la gruparea literară Aktionsgruppe Banat (Grupul de Acţiune Banat), considerată subversivă de către autorităţi.

După facultate, Müller a lucrat ca traducătoare într-o fabrică, unde, în 1979, i s-a propus să colaboreze cu Securitatea şi, pentru că a refuzat categoric, i s-a deschis dosar de urmărire. Persecuţiile autorităţilor comuniste aveau s-o urmărească pe scriitoare chiar şi după fuga din ţară.

Debut cenzurat

Înlăturată din postul de traducătoare la fabrică, Herta Müller s-a angajat ca educatoare la o grădiniţă, dar după numai două săptămâni, şi-a dat demisia, neputând suporta îndoctrinarea timpurie a copiilor. În 1982, autoarea publica versiunea cenzurată a volumului său de debut - „Ţinuturi joase".

Doi ani mai târziu, Müller reuşea să scoată din ţară versiunea integrală a romanului şi s-o publice în Republica Federală Germană. În acelaşi timp, îi apărea al doilea volum, „Drückender Tango". Cum aproape fiecare pagină a acestor cărţi conţinea o denunţare a comunismului, persecuţiile Securităţii au devenit din ce în ce mai violente, astfel încât, în 1987, scriitoarea a emigrat în Germania, împreună cu soţul său la vremea respectivă, Richard Wagner, lider al Grupului de Acţiune Banat.

Literatura dezrădăcinării

Chiar şi în Berlin, oraşul în care Herta Müller trăieşte şi în prezent, persecuţiile Securităţii nu au luat sfârşit, apărând chiar, uneori, sub forma unei prietene vechi venite în vizită pentru a o convinge pe autoare să renunţe la scrierile sale cu privire la situaţia politică din România. Müller a continuat însă să publice o serie de romane, ce urmăresc, toate, o singură temă majoră, şi anume denunţarea ororilor regimului comunist. Printre acestea, traduse şi în limba română, sunt romanele „Încă de pe atunci vulpea era vânătorul", „Călătorie într-un picior", „Animalul inimii" şi, volumul cel mai autobiografic - „Regele se-nclină şi ucide".

Cel mai recent roman publicat al autoarei, „Leagănul respiraţiei", relatează povestea deportării unui personaj, Leo Auberg, român de origine germană, într-un lagăr din Rusia, în 1945. Inspirată din viaţa scriitorului Oskar Pastior, cu care Herta Müller a colaborat în vederea redactării romanului, povestea este şi una a mamei autoarei, şi în acelaşi timp, a întregii minorităţi germane din Transilvania, supuse aceleiaşi traume.Informaţii recente au scos la iveală faptul că Oskar Pastior, decedat în 2006, a fost informator al Securităţii, după revenirea sa în România comunistă. Herta Müller a declarat că, la aflarea veştii despre vechiul său prieten, a fost cuprinsă de „groază şi de furie", dar că, „dacă Pastior ar mai trăi, aş insista să-şi citească dosarul de Securitate şi să scrie despre el. Însă, de fiecare dată, l-aş strânge în braţe."

Sinceritate intransigentă

Invitată în România de către Editura Humanitas pentru a-şi lansa volumele „Leagănul respiaţiei" şi „Călătorie într-un picior", Herta Müller a participat, la 27 septembrie a.c., la o discuţie publică cu Gabriel Liiceanu, organizată la Ateneul Român, discuţie ce a stârnit numeroase controverse. Întrebată despre literatura de opoziţie din România comunistă, Herta Müller a negat ferm existenţa unei disidenţe în ţara noastră şi a afirmat că la noi, spre deosebire de alte ţări est-europene cu acelaşi sistem politic, când vine vorba despre disidenţă, „n-ai ce să spui".

Scriitoarea a susţinut de asemenea că scriitorii care au publicat cărţi fără să se înregimenteze politic nu au făcut decât să găsească „o modalitate de rămâne oneşti personal". În timp ce declaraţiile autoarei au fost văzute de unii drept expresia unei sincerităţi brutale necesare şi de altfel foarte consecvente stilului său, totuşi intransigenţa cu care laureata premiului Nobel a judecat intelectualii români în timpul regimului comunist a fost criticată de către alţii.

Torţionari agramaţi

Persecuţiile Securităţii asupra Hertei Müller au pornit de la percheziţionări ale casei şi interogatorii frecvente, ajungând până la jigniri, bătăi şi ameninţări cu moartea. Dosarul întocmit de Securitate scriitoarei, ce conţine peste 500 de pagini, a scos la iveală recent faptul că securiştii care o urmăreau aveau carenţe de gramatică elementară.