Nicolae Ceauşescu şi „normalizarea“ de la Praga

Praga a fost scena unor proteste violente în vara anului 1968. Foto: Historia

Se împlinesc 49 de ani de când, în noaptea de 20 spre 21 august 1968, începea cea mai mare operaţiune militară din Europa de după cel de-a Doilea Război Mondial.

Atunci, 600.000 de soldaţi aparţinând forţelor militare din Uniunea Sovietică, Germania răsăriteană, Polonia, Bulgaria şi Ungaria, unite prin prevederile Pactului de la Varşovia, au ocupat prin surprindere Cehoslovacia, au operat ceea ce a fost calificat drept „normalizare“. Cizmele Pactului de la Varşovia „au salvat socialismul“ într-o ţară aşa-zis „frăţească“. Ţară care, precum Polonia în 1953 ori Ungaria în 1956, dădea serioase, îngrijorătoare semne că se cam săturase de comunismul de tip sovietic, unicul comunism posibil de altfel, că nu mai vrea să trăiască în utopia totalitară ce ii fusese impusă de Moscova lui Stalin şi de nedreptele împărţeli geo-politice puse la cale după încheierea ultimei mari conflagraţii mondiale.

Astăzi ştim foarte bine că acţiunile plănuite de Aleksandr Dubcek, care îl înlocuise pe stalinistul Antonin Novotny la conducerea Partidului Comunist Cehoslovac la data de 3 ianuarie 1968, nu vizau chiar răsturnări politice spectaculoase. Dubcek cunoştea foarte bine zicerea lui Jules Michelet potrivit căreia „istoria înseamnă înainte de toate geografie“, aşa că, pentru moment cel puţin, nu iniţiase decât curajoase acţiuni reformatoare. Şi ele socotite drept primejdioase de liderii PCUS, de liderul Brejnev, care au decretat mobilizarea şi strivirea sub şenilele tancurilor iarăşi pretins „eliberatoare“ a florilor Primăverii de la Praga.

S-ar putea spune că, strict formal, „normalizarea“ de la Praga a fost o izbândă, că tancurile şi-au făcut treaba, mai ales dacă ţinem seama de faptul că liderii comuniştilor cehoslovaci au revenit în ţară complet zdrobiţi după o săptămână de captivitate moscovită. În aprilie 1969, Aleksandr Dubcek a fost înlocuit din fruntea partidului de Gusztav Husák, care a rămas până în toamna lui 1989 unul dintre cei mai radicali lideri comunişti din Europa est-europeană.

Cu toate acestea, este mai mult ca sigur că după august 1968, la fel cum după august 1980 în Polonia, nimic nu a mai fost la fel în Cehoslovacia. Sigur, pentru asta au trebuit plătite preţuri piperate. Mulţi intelectuali şi-a pierdut slujbele, au făcut munci net inferioare calificării proprii, au fost hărţuiţi, hăituiţi, umiliţi, arestaţi. De tratamente neomeneşti au avut parte şi nemulţumiţii din alte categorii sociale. Cert e însă că niciodată după august 1968 nici liderii comunişti de la Praga, nici cei ce le dădeau ordine de la Moscova nu au mai fost la fel de siguri că îşi mai pot îngădui orice.

Românii au primit şi observat desfăşurările aproape incredibile din vremea Primăverii pragheze cu o nedisimulată simpatie, până într-un anumit punct chiar stimulată de o anume primăvară culturală ce părea să fi venit parcă pe neaşteptate şi la noi.

În plus, o anume stare de bine, un pic de speranţă a adus şi detaliul că mediile de informare bucureştene au relatat cu lux de amănunte cele câteva manifestări de independenţă faţă de tot mai viforoasa atitudine a Moscovei a noului şef al comuniştilor români, Nicolae Ceauşescu. O spectaculoasă părăsire a unei conferinţe a Pactului de la Varşovia, vizita lui Nicolae Ceauşescu însuşi în capitala Cehoslovaciei, întâlnirile prieteneşti ale acestuia cu Dubcek, conferinţa lor de presă comună erau fapte aproape incredibile.

Cota de simpatie printre români a noului lider al PCR a crescut ameţitor în orele imediat următoare Invaziei. Cât de mândri am fost atunci cu toţii că trupele româneşti nu au luat parte la invazie, cu câtă emoţie am urmărit „nebuneasca“ cuvântare a aceluiaşi Ceauşescu din dimineaţa zilei de 21 august, atunci când acesta se înflăcărase evident peste măsură, depăşind, sub înfluenţa simpatiei populare, limitele mandatului ce-i fusese acordat de Comitetul Executiv al PCR.

Oameni, intelectuali de foarte bună calitate, până atunci rezervaţi şau sceptici,neînregimentaţi politic, neanimaţi de nici cea mai mică simpatie pentru comunism, au crezut atunci în bunele intenţii ale lui Nicolae Ceauşescu. Iată, în acest sens , excepţionala mărturie a marelui regizor Lucian Pintilie, aşa cum este ea reprodusă în cartea Bricabrac - De la coşmarul real la realismul magic, recent reapărută la editura bucureşteană Nemira: „Goma intra în partid. Ceauşescu din balcon ne făcea să plângem pe mine şi pe Botta (actorul şi poetul Emil Botta, n.m. M.M.), în sfârşit o formidabilă lume pe dos, fantasmatică, pe care Ceauşescu - trezindu-se în ultima clipă (din injecţia cu heroină coreeană de la Kim Ir Sen, fantasmele cu fantasme se tratează) o repunea în poziţia ei normală - adică de coşmar bine echilibrat, apt să reziste încă 20 de ani, Dar atunci, în timpul iluziei comice, primăvara de la Praga şi încă vreo doi-trei ani buni să recunoaştem, noi, intelectualii români, eram în plin flirt cu partidul şi, în orice caz, nu ne imaginam în viitorul imediat relaţii extraconjugale “.

Da, Lucian Pintilie avea dreptate. În fapt, concordanţa dintre Ceauşescu, regimul de la Bucureşti şi echipa lui Dubcek nu a fost defel una de substanţă. În fapt, Ceauşescu a instrumentalizat în folosul propriu şi simpatia de formă arătată desfăşurărilor din Cehoslovacia de dinainte de Invazie, şi şocul, nemernicia ocupaţiei, şi procesul „normalizării“.

În minutele extraordinare din timpul celebrei lui cuvântări din dimineaţa zilei de 21 august 1968, Nicolae Ceauşescu a înţeles cât de util îi poate fi lui personal şi nu ţării să joace cartea patriotismului, foarte repede deturnat într-un naţional-comunism de cea mai proastă calitate.

Este mai mult ca sigur că niciodată, nici măcar în orele şi zilele tragice ale Invaziei, Ceauşescu şi conducerea PCR nu au avut nici cea mai mică afinitate cu ideile de înnoire din programul echipei Dubcek. Şi nu, nu a fost nevoie nici măcar de acei doi-trei ani până la dezmeticire, dezvrăjire, ani despre care vorbeşte în mărturia lui Lucian Pintilie. În decembrie 1968, când Ceauşescu, secondat de Ion Iliescu, mare acuzator şi de neoprit vorbete, au înfierat manifestaţiile studenţeşti din zilele Crăciunului, puteau fi deja desluşite evoluţiile ulterioare. Tezele din iulie, interzicerea Revizorului, noua vitalitate a Cortinei de fier, cultul personalităţii, delirul socialismului dinastic.