Tudor Arghezi n-a fost un ziarist în adevăratul sens al cuvîntului.

Altfel spus, deşi a colaborat la ziare şi reviste de toate culorile, hîrtiile şi mărimile, deşi a condus unele gazete şi a scos, pe banii lui, Bilete de papagal, nu-şi găseşte locul în istoria presei, precum Mihai Eminescu sau I.L. Caragiale.

Eminescu şi Caragiale – mari scriitori – s-au fixat în conştiinţa noastră şi-n ipostaza de angajaţi la un ziar, mai bine zis, de gazetari profesionişti, trăind din serviciul într-o redacţie.

Tudor Arghezi a fost un scriitor care a colaborat la ziare şi reviste.

Nu a rămas însă în mentalul colectiv ca un ins trudind la redactarea şi tipărirea unei publicaţii.

Cu toate acestea, articolul "Un stil de literatură: ziarul" conţine multe observaţii ascuţite şi originale despre presa (cea cotidiană, mai ales).

Deşi izvorăşte din diversitatea de teme abordate de publicist, însemnarea lui Tudor Arghezi despre ziare merită citită cu atenţie, fie şi pentru că exprimă mai degrabă idealul de ziar, decît ziarul care fusese, care era la vremea respectivă sau care urma să fie în viitorime.

Ce l-a apucat pe Tudor Arghezi de a consacrat ditamai articolul felului de a face presă?

Cum zice şi titlul, Arghezi identifică stilul adevărat al presei cu un gen literar. Duşman de moarte al romanului înţeles ca un grăunte de adevăr diluat într-un ciubăr de apă, scriitorul pledează pentru ziarul obiectiv, care-şi reduce menirea la a informa strict, fără nici o umbră de culoare de partid politică, dar şi fără nici o emoţie personală.

„Interesul publicului pretinde ziarului înainte de toate să-l informeze, exact sau aproape exact, nu se ştie... însă să-l informeze fără idee preconcepută. Publicului nu-i place să i se impuie din redacţie un fel de judecată asupra unui eveniment. Lui îi trebuie faptul, evenimentul brut şi libertatea de a se orienta singur într-însul. A pune fiece fapt politic, social, mereu în legătură cu un program, cu un punct de vedere fix, cu o rancună, cu o dezamăgire, cu o invidie... este a silui pe cititor, şi dacă ziarele de partid au dreptul să o facă, acelaşi drept este interzis în principiu ziarelor făcute pentru public.

Asemenea ziare lipsesc din presa românească (...).

În datoria de a informa pur şi simplu, însă cît mai complet, stă toată nevoia de apariţie a unui ziar ce nu aparţine politicii. Şi din această datorie se deduce un stil.

Faptele trebuie strînse pînă la schemă şi prezintate cu uscăciune, adică fără sentimentalism, de nici un fel, şi fără principii, oricît de avantajoase ar fi ele. Un fapt e vorbitor prin sine mai clar decît adăugîndu-i limba redacţiei. Probitatea porunceşte şi ea această rezervă a delicateţie“.

Poate exista un asemenea ziar?

Nu cred.

Sau, mai bine zis, poate exista, dacă îşi risipeşte cineva averea pentru scoaterea lui.

Asta ar presupune ca articolele să fie scrise de computere, singurele care n-au sentimente, stări, gînduri sau surîsuri.

Omul, care care scrie la ziar sau, mai nou, pe site-uri, nu-şi poate stăpîni individualitatea în timp ce scrie.

Da, poate cînd se leagă la şireturi, omul îşi poate îngădui obiectivitatea pură.

Cînd scrie, el rămîne rob lumii sale interioare.

De fapt, însuşi Arghezi e conştient de un asemenea adevăr, o dată ce mai la vale, ajungînd la titlurile articolelor, dă de pămînt cu cele placide, avansînd obligativitatea titlurilor vii:

„Şi pe invenţia ziarului se manifestă în titluri, în aceste flori pe dedesubtul cărora cad faptele vii sau moarte. Nimic nu se poate mai prostesc şi mai antiartistic ca titlurile articolelor din ziarele noastre. Telegrama care anunţă în două rînduri moartea lui Anatole France, purta, în toate ziarele, titlul: A murit Anatole France! Alegerile din Anglia au nimerit în titlul: Alegerile din Anglia. S-a spînzurat un bărbier: Un bărbier s-a spînzurat. Accidentul de automobil din Calea Rahovei. O declaraţie a domnului Herriot. Activitatea Crucii Roşii. Macdonald va vizita America de Sud. Criza ministerială din Austria. Bulgarii tot nu se astîmpără. Titlurile revin de zeci de ori la fel.

E greu de găsit ceva mai monoton narativ“.

Scriitorul  se mulţumeşte să critice drept fade titlurile citite de el prin ziare.

Nu dă însă, la unele ştiri, exemple de titluri aţîţătoare, aşa cum le-ar gîndi el.

Şi asta din simplul fapt că nu le poate născoci.

Nu are talent de ziarist.

Pledoaria lui Arghezi pentru ziarul obiectiv, care informează strict, ştiinţific, mă convinge că scriitorul n-a fost un gazetar în adevăratul sens al cuvîntului.

Dacă ar fi fost ar fi vorbit de ziarul real şi nu de cel ideal.

Şi ar fi ştiut să dea titluri care fac mai mult decît tot articolul!