Operă şi reîntâlniri

Auzim frecvent, o spunem şi o repetăm noi înşine adesea: teatrul este o întâlnire. Afirmaţia capătă felurite completări ca, de pildă, „teatrul este o întâlnire între oameni”, cum spunea în urmă cu câţiva ani Pippo Delbono, într-un interviu acordat revistei Teatrul azi, sau „teatrul este o întâlnire cu adevărul”, cum susţin alţii, deloc puţini.

Că această întâlnire cu adevărul se produce prin mijlocirea iluziei e altă poveste. Importantă căci din ea derivă fascinaţia însăşi a teatrului.

Vorbim, aşadar, despre întâlnirea prilejuită de teatru fără a ne aminti, nu neapărat pentru a respecta nişte drepturi de autor căci afirmaţia a intrat demult în rândul axiomelor, că lucrul acesta a fost spus odată, demult, de Jerzy Grotowsky. Dar mai avem grijă să adăugăm că teatrul nu înseamnă defel o clădire, adică o construcţie din cărămidă şi mortar, aşa după cum spunea Peter Brook.

La întâlniri reale sau imaginare cu teatrul, de data aceasta nu cu cel dramatic, ci cu teatrul liric, la exerciţii de memorie, dar şi la tentative de salvare ori de conservare a acesteia, la afirmări şi reformulări estetice şi de paradigmă, la specificităţi şi înnoiri m-am gândit în orele şi zilele în care am parcurs cartea Regia de operă Gânduri şi imagini, semnată de Andrei Şerban şi de Mihaela Marin, recent apărută la editura bucureşteană Nemira. Mărturisesc că nu îmi place deloc verbul a parcurge, folosit în fraza anterioară, dar am recurs la el din necesitate. Cartea al cărei nume tocmai l-am menţionat nu este una care doar se citeşte, la reflecţie îndemnând nu numai textul, altminteri foarte interesant, foarte bine scris de Andrei Şerban, un text cu valoare şi teoretică, şi confesivă în egală măsură, ci şi excepţionalele fotografii ale Mihaelei Marin.

Regia de operă. Gânduri şi imagini, un produs editorial de excepţie, este o carte ce trebuie citită, privită, admirată, mângâiată, reluată. Şi este aşa tocmai fiindcă este rezultatul unei succesiuni de întâlniri. Ba chiar de reîntâlniri.

Fireşte, prima (re)întâlnire despre care trebuie să vorbim, fiindcă în absenţa ei cartea despre care scriu nu ar fi existat, este aceea dintre regizorul Andrei Şerban şi artistul fotograf Mihaela Marin. Cei doi s-au întâlnit pentru întâia oară, în urmă cu trei ani, atunci când împreună au zămislit o altă carte la fel de frumoasă Cehov, Shakespeare, Bergman văzuţi de Andrei Şerban, apărută la Editura Institutului Cultural Român din epoca Patapievici. Revin adesea la ea, atunci când vreau să retrăiesc în intimitate spectacole văzute cu emoţie, mult dintre ele comentate şi din care, din fericire, o bună parte încă există şi pot să mai fie urmărite aievea pe scenă. Chiar dacă uneori, precum se întâmplă cu spectacolele de operă, cu distribuţii modificate. Aşa cum stau lucrurile cu marele, copleşitorul spectacol Unchiul Vanea de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca. Cu precizarea că, în aceste cazuri, cel menţionat îmi este bine cunoscut, mai bine decât oricare altul, modificările nu s-au făcut de la sine, ca urmare a unor decizii administrative, prin simple şi grăbite transmiteri şi preluări de rol, ci sub supravegherea regizorului însuşi. Subliniez acest detaliu nu întâmplător, ci deoarece el mi se pare a-l confirma pe Andrei Şerban însuşi. Care afirmă în cartea ce prilejuieşte aceste însemnări că pregătirea unui spectacol nu se încheie odată cu ultima repetiţie, că această pregătire continuă chiar şi în timpul reprezentaţiilor şi aceasta fiindcă ideea centrală a cutărui spectacol este în continuă dezvoltare. O idee enunţată de regizor destul de fugar în ceea ce a scris despre Lucia Di Lammermoor, mai amplu dezvoltată în reflecţiile despre Povestirile lui Hoffman şi în cele despre Troienele. Reflecţii ce ar trebui să îi pună pe gânduri şi să îi îndemne la revizuiri şi pe o parte dintre criticii de teatru români, adesea înclinaţi spre afirmaţii imprudente.

Cea de-a doua este (re) întâlnirea lui Andrei Şerban cu propriile lui spectacole, aşa cum au fost ele imortalizate prin ani de fotografiile Mihaelei Marin. Ele însele  un argument şi o demonstraţie deloc complementară a confesiunii care deschide volumului, text intitulat. De Ce Regizez Operă? Un argument în favoarea prezenţei regizorului de teatru în intimitatea zămislirii spectacolului de operă. „Uităm uneori- scrie Andrei Şerban- că opera povesteşte despre oameni, despre dramele lor, la fel ca  teatrul, doar că la operă percepţia subtilă a emoţiilor e intermediată de muzică. Parte din munca regizorului este să ajute descoperirea, aducerea la lumină, împreună cu actorii-cântăreţi, a unei viziuni proaspete a gamelor atât de complexe de emoţii umane, mult mai important decât a decide pe unde intră soliştii şi corul. Cu siguranţă, regia nu înseamnă controlul circulaţiei, deşi se ocupă şi cu organizarea mişcării unor mase uriaşe, în unele opere! Când muzica mă inspiră, încep să văd imagini, îmi apar spontan personaje vii, fiinţe contradictorii şi complexe, între care intuiesc acţiuni posibile şi astfel îi ajut pe cântăreţi să transmită emoţii şi stări psihologice surprinzătoare. Atunci, opera intră direct în subiect, care e viaţa însăşi. Şi asta ar trebui să ne implice şi să ne intereseze pe toţi, indiferent de vârstă, fie că suntem sau nu melomani”.

Oameni, drame, emoţii şi stări psihologice, contradicţii şi complexităţi –pe toate acestea le regăsim extrem de vii în fotografiile Mihaelei Marin, indiciu clar că ele au existat aievea în spectacolele lui Andrei Şerban. Indiferent că ele se numesc Hovanscina, Lucia Di Lammermoor, Italianca în Alger, Povestirile lui Hoffmann, Troienele sau Indiile galante. Montate la Opera Naţională din Paris, la Opera de Stat din Viena sau la Opera Naţională Română din Iaşi.

Regăsindu-le, reidentificând în fotografii dominantele enumerate mai sus dar şi altele, Andrei Şerban simte nevoia rememorării. O face nu reproducând simplist şi la prima mână texte din caietele sale de regie, ci îmbogăţindu-şi gândurile de atunci cu altele de azi, reconfirmând şi aşa ideea-forţă a dezvoltării.

A treia (re)întâlnire este cea dintre regizorul Andrei Şerban şi criticul George Banu, semnatarul unei minunate şi consistente prefeţe intitulată Andrei Şerban sau Seducţia Unui Univers Dublu. La rându-i îndrăgostit de imagini. Nu doar de cele teatrale, ci şi de cele din pictură, dovada peremptorie fiind extraordinara trilogie dedicată convergenţelor dintre teatru şi arta plastică. O trilogie pe care ne putem mândri că o avem acum şi noi integral în limba română. E vorba despre reîntâlnirea prilejuită de această minunată carte între doi foşti colegi de facultate, de clasă chiar, de la IATC-ul bucureştean de la sfârşitul anilor ’60. O vreme amândoi studenţi la actorie, ceva mai încolo îndreptaţi unul spre regie,  celălalt spre teatrologie.  Doi oameni care atunci când au ales exilul s-au mai reîntâlnit odată sub semnul şi sub protecţia salvatoare, dar defel sufocantă a lui Peter Brook.

În Regia de operă. Gânduri şi imagini, volum bilingv româno-englez, Andrei Şerban, Mihaela Marin, dar şi George Banu durează o clădire. O clădire pentru teatrul liric. Clădire ce nu e făcută din cărămizi şi mortar. Ci din emoţie, memorie, confesiune, reflecţii, cuvinte, gânduri şi imagini. Felul în care o fac nu poate să nu te trimită cu gândul la Peter Brook şi la felul în care îşi imagina el teatrul viu.

Andrei Şerban şi Mihaela Marin- REGIA DE OPERĂ-GÂNDURI ŞI IMAGINI; Editura Nemira, Bucureşti, 2015