Maia! VIDEO
0
Desigur, Morgenstern. Marea actriţă şi-a publicat de curând, la Editura Litera, o carte autobiografică, intitulată în mod misterios „Nu sunt eu“. Actriţa strânge laolaltă notaţii foarte personale de jurnal, în care-şi reafirmă ataşamentul faţă de evreitate sau profunda încredere în artă. În contextul actualelor atacuri la adresa artistei, volumul ne poate ajuta să înţelegem cât de înrădăcinat este antisemitismul în societatea românească.
Volumul e deja un succes de librărie (fie ele şi online), ceea ce m-a făcut să dau cronicii acest titlu entuziast, inspirat de cel al musical-ului lui Carol Reed din 1968 după Dickens.
Dacă, se ştie, în sanscrită cuvântul „maya“ (şi vălul aferent) desemnează iluzie, amăgeală, vrajă, deceiving, în realitate persoanele care poartă numele Maia – precum, în afară de Morgenstern, Maia Sandu sau artista plastică Maia Ştefana Oprea – sunt femei puternice, independente, de la care nu avem decât de învăţat.
„Să nu le citiţi!“
Volumul „Nu sunt eu“, apărut în condiţii grafice minunate în seria de biografii a editurii Litera, i-ar putea contraria pe cei obişnuiţi cu (auto)biografiile starurilor americane, editate la noi pe bandă rulantă în ultimele decenii (şi executate, de cele mai multe ori, de ceea ce se cheamă un ghost writer). Cu alte cuvinte, nu avem o prezentare la modul clasic a vieţii de până acum a artistei: s-a născut, a studiat, s-a căsătorit etc., şi eventual a operei sale, a realizărilor sale artistice.
Mai degrabă, Maia Morgenstern simte nevoia „să-şi pună sufletul pe tavă“ (în faţa cititorilor), să ne povestească nişte lucruri aparent de nepovestit, iar acest moment, această necesitate, erau pregătite mai din timp pentru cei care-i urmăresc cu atenţie activitatea, mai ales minunatele, curajoasele şi extrem de bine scrisele postări de pe reţelele de socializare.
De altfel, autoarea ţine să-şi avertizeze de acest fapt cititorii încă de la (bun) început, de pe prima pagină a cărţii: „Sunt lucruri foarte personale, sunt lucruri secrete, pe care nu ştiu dacă aş fi în stare să le spun vreodată cuiva. De-asta am scris“. Şi, mai jos: „Uneori, îmi pare rău că le-am scris. Dacă nu ar fi fost cineva care să le adune, cred că le-aş fi şi şters.
Mă uit acum pe textele astea, şi cred că sunt, de fapt, bijuteriile mele de familie. Bijuterii vechi“.
Iar îndemnul „să nu le citiţi!“ revine de câteva ori pe parcursul următoarei pagini – sau de a citi deschizând cartea la întâmplare („Mai întâi, lăsaţi cartea să se prăfuiască! N-o citiţi imediat! Nu imediat! Lăsaţi-o acolo!“).
Un profund ataşament faţă de evreitate
Prima notaţie – pentru că cu nişte notaţii de jurnal, fie el şi electronic, avem de-a face – datează din 12 aprilie 2014 şi se referă la relatarea tatălui artistei despre bunicul acesteia şi persecuţiile antisemite suferite de familie în anii ’40 ai secolului (din fericire, putem spune) trecut. Atât tatăl său (numit „Dusea“), cât şi referinţele la Holocaust, vor reveni des pe parcursul acestei cărţi, în care marea artistă îşi exprimă într-un mod admirabil, magistral, profunda evreitate şi ataşamentul faţă de ceea ce putem numi (fără nici un fel de altă conotaţie) „cauza evreiască“ (adică doar o pură situare în linia anceştrilor săi şi a profundei suferinţe trăite pe parcursul istoriei de către aceştia). „Să le transmiţi trecutul generaţiilor care vin. Iată moştenirea mea“, este „profesiunea de credinţă“ stipulată încă din această primă notaţie.
În acele zile, actriţa lucra la repetiţiile pentru spectacolul, regizat de Mihai Măniuţiu, „La ordin, Führer!“, montat la Teatrul „Aureliu Manea“ din Turda, iar acest fapt intensifică referirea şi raportarea la Holocaust şi la ce i s-a întâmplat atunci familiei sale („«Nu-i stearpă poala ce-a fătat năpârca...», ar fi spus Bertolt Brecht.
Antisemitism, intoleranţă, rasism, sub toate aspectele sale, crime ale umanităţii, genocid. Holocaust. Shoah. Toate acestea n-ar fi fost posibile fără o spălare prealabilă a creierelor.
Frumoasele sloganuri, lozinci înălţătoare, imnuri şi flamuri“). Nu degeaba a scris Eminescu, la vremea lui, „Nu-mi trebuie flamuri“.
Citeşte şi:
Adevărul despre Holocaust, spus de Imre Tóth în nici 100 de pagini
A fi evreu după Holocaust
„Timpul ce mi-a rămas“
Anii trec repede, iar majoritatea acestor notaţii de jurnal publicate acum se concentrează pe anii din urmă, 2017-18-19, atât de plini cât au fost, ne dăm seama cu toţii acum. (Pe 11 decembrie 2016, scrie: „Strada Occidentului... Aici m-am născut. Acum 55 de ani. M-am plimbat. Un timp. Am votat. Cum am vrut“, iar pe 1 ianuarie 2017 îşi doreşte un alt final pentru „Fetiţa cu chibrituri“ a lui Andersen: „Acum ştiu ce vreau. Un alt sfârşit al poveştii. De fapt, un început. La mulţi ani!“.)
Ultima notaţie datează de pe 25 februarie 2020 (cu câteva zile înainte de debutul necruţătoarei pandemii) şi este tot despre tatăl artistei (Usher Morgenstern, Dusea): „eu sunt cel mai trist om de pe Pământ, îmi spunea“. Cartea „Nu sunt eu” se încheie cu cuvintele (impresionante):
„În numele amintirii sale veşnic binecuvântate, asta voi învăţa în timpul ce mi-a rămas“
(să zâmbească, precum tatăl ei, ceea ce actriţa spune că nu ştie încă). Pe 2 septembrie 2020, Maia Morgenstern scrie prefaţa cărţii şi mulţumirile („Mulţumesc frumos Oanei Monica Nae pentru tăria nervilor ce i-a avut să culeagă text după text, cuvânt după cuvânt!“ – se înţelege însă că actualului secretar literar al Teatrului Evreiesc de Stat i se datorează ideea acestei cărţi, precum şi strângerea fotografiilor pentru minunatul album foto care însoţeşte lucrarea, la finalul cărţii) şi dă manuscrisul la tipar.
„A fi (sau a nu fi) evreu după Holocaust“
Spuneam mai devreme că această carte nu putea să apară decât în acest moment al vieţii şi carierei artistei, iar apariţia sa a fost pregătită de unele texte scrise, în ultima vreme, pe reţeaua de socializare de către actriţă. Ne amintim de o postare impresionantă, destul de recentă, care spunea „Aştept pensia. Am muncit destul“ şi arăta o profundă oboseală. Desigur, însă, artistul – şi mă refer la artistul adevărat, cum este minunata noastră M.M. – nu se va întrerupe niciodată din această muncă titanică, pentru că aceasta îi este, de fapt, propria natură, modul de a fiinţa (în lume). Indiferent de ceea ce face, artistul adevărat este şi rămâne artist, iar această carte scrisă de Maia Morgenstern este o superbă dovadă în acest sens.
În notaţia de pe 8 februarie 2019, ni se oferă şi explicaţia titlului cărţii, iar aceasta nu este prea plăcută: un schimb de replici, la vârsta de opt ani, cu profesoara de geografie („Eşti ovreică, Morrrgănştern??“; „Eu? Nu, nu sunt eu!“; „Ce nu eşti tu? Nu eşti Morgenstern?“; „Acum râdea toată clasa“). Una dintre cele mai impresionante pagini ale cărţii este cea datată 31 mai 2019 şi intitulată „Ziua în care am îmbătrânit“, pe care merită s-o reproducem în întregime:
„În ziua în care am îmbătrânit, a fost frumos“
„O zi caldă, din anotimpul cireşelor. Lumina era frumoasă, deşi cerul era acoperit. Un pic.
În ziua în care am îmbătrânit, am adormit un pic pe bancă, la umbră. Şi am visat un vis nemaivisat.
În ziua în care am îmbătrânit, citeam o carte nemaicitită. Mi-a plăcut.
În ziua în care am îmbătrânit, am zâmbit şi m-am sprijinit de braţul oferit de un tânăr binevoitor:
– Vă pot ajuta, doamnă? m-a întrebat politicos şi zâmbitor.
A fost frumos.
În ziua în care am îmbătrânit, am plâns. Un pic. Ştiu eu de ce.
În ziua în care am îmbătrânit, am obosit un pic. Am respirat greu şi m-am rezemat de un copac. Am respirat şi am uitat unde am plecat. Şi-am râs, nu ştiu de ce. A fost frumos.
În ziua în care am îmbătrânit, mi-am amintit de mama şi de tata. De parcul Cişmigiu. Şi de vecinii din curtea alăturată. Şi de o fetiţă mică, slăbuţă şi miorlăită.
În ziua în care am îmbătrânit, am mâncat îngheţată pe săturate. Şi am cântat cântece franţuzeşti.
În ziua în care am îmbătrânit, a fost frumos.“
Shoah never ends
Antisemitismul, însă, ca o racilă, ca un „monstru subteran“ al societăţii, nu dispare de fapt niciodată, „nu se termină nicicând“ (iar în perioade de criză, cum este aceasta pe care o traversăm, toate rasismele şi formele de discriminare şi excludere ies din nou la suprafaţă, refăcute precum capetele hidrei din Lerna). Chiar în ziua în care scriu acest articol, Maia Morgenstern a postat pe facebook un text (reacţie la un atac imund din presă) care începe şi se încheie cu următoarele rânduri: „Aşa-i că ne revoltăm, şi pe bună dreptate, împotriva rasismului, a xenofobiei, a intoleranţei? Aşa-i că ne sufocăm de indignare când clişee şi manifestări, comportamente stereotipe conduc la judecăţi şi evaluări ale unor persoane sau grupuri, categorii etnice? Sau sociale? Aşa-i, sigur că-i aşa. Trecem însă nepăsători pe lângă micile înţepături, nevinovate maliţiozităţi, subtile atacuri, excepţional cosmetizate, împachetate elegant în sloganuri şi generalităţi, banalităţi şi locuri comune. Interesul public, desigur. (...)
Modul tendenţios în care distinsa gazetă prezintă situaţia TES – drept cel mai vechi teatru din România – nu face decât să alimenteze stereotipuri şi clişee specifice atacurilor xenofobe, rasiste, antisemite.
Dacă vigilentul şi zelosul gazetar de gazetă nu ştie (ar fi trebuit, din partea unui jurnalist de investigaţie), o să îmi fac o datorie de onoare să-i atrag atenţia că Teatrul Evreiesc Baraşeum s-a născut în timpul Holocaustului, pe vremea legilor rasiale – martie 1941. E bine să ne aducem aminte din când în când că artiştii evrei au fost concediaţi, daţi afară din instituţiile unde profesau. Fie ele publice sau private. Pe criterii rasiale. Iaca aşa, peste noapte, n-au mai avut voie să intre pe uşă. Oare asta se urmăreşte iar? Nu ştiu, vreau să cred că nu“. Parafrazând un titlu mai vechi: „atenţie, antisemiţi!“.
Citeşte şi:
De ce suntem fundamental răi. „Cine a ucis va mai ucide“
Şi românii au ucis, nu-i aşa?
Se încarcă comentariile...
