INTERVIU Scriitorul Octavian Soviany: „Premiile contează numai material, fiindcă prestigiu nu prea mai au“
0
Scriitorul Octavian Soviany, distins cu „Cartea de Poezie a anului 2014“ pentru volumul „Călcâiul lui Magellan“, subliniază că astăzi există o criză a cititorilor, a criticilor şi a premiilor literare în literatura română.
Juriul format din criticii literari Bianca Burţa-Cernat, Mihai Iovănel şi Andrei Terian au decis, pe 15 ianuarie, la Gala Tinerilor Scriitori din Bucureşti, ca premiul „Cartea de Poezie a anului 2014“ să ajungă la scriitorul Octavian Soviany (60 de ani) pentru volumul „Călcâiul lui Magellan“, publicat de Editura Cartea Românească. În aceeaşi zi, pe 15 ianuarie, la Botoşani, premiul „Mihai Eminescu“ a fost oferit lui Gabriel Chifu, vice-preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România, fapt ce a stârnit un imens scandal în lumea literară. În interviul acordat pentru „Weekend Adevărul“, scriitorul Octavian Soviany este dur la adresa criteriilor de acordare a premiilor literare: „Ceva prestigiu mai avea premiul de la Botoşani, dar de când s-a întâmplat prostioara cu Chifu, nici acest premiu nu mai contează“. „Astăzi, se scrie enorm de mult, toată producţia editorială este haotică, nimeni nu mai poate fi la curent cu tot ce apare, iar un critic care să citească tot şi care să fie şi credibil în faţa tuturor nu mai există“, subliniază autorul.
L-am zărit de câteva ori pe Octavian Soviany la evenimente legate de literatură, dar n-am îndrăznit niciodată să mă prezint, deşi aş fi vrut să-i spun că mi se pare un poet formidabil, unul dintre cei mai buni pe care îi avem în acest moment. Îi ştiam, înainte să stau de vorbă cu el, în holul liceului bucureştean la care e profesor de limba şi literatură română (unul grozav, sunt convinsă!), timbrul vocii şi figura inconfundabilă. M-am gândit, în timpul dialogului nostru informal, aproape prietenesc, că – oricât de naivă ar fi lectura aceasta biografistă – scriitorul îşi poartă cu el mereu personajele sau vocile poetice. În felul cum ţine ţigara în mână, cum priveşte, cum face pauze între fraze sau cum chicoteşte cu o veselie nebănuită. Am descoperit pe parcursul conversaţiei noastre, pe care ne-a cenzurat-o doar hazardul (bateriile reportofonului, proaspăt schimbate, au cedat), că Octavian Soviany e un excelent vorbitor, un povestitor cu farmec, gata să schimbe registrele, trecând de la formulări unice, mustind de poezie la istorioare amuzante la care am râs copios împreună.
„Weekend Adevărul“: Cel mai recent volum de poezii al dumneavoastră, „Călcâiul lui Magellan“, unde s-ar situa ca stil?
Octavian Soviany: Cred că merge pe aceleaşi coordonate cu „Scrisori din Arcadia“, cu „Pulberea, praful şi revoluţia“ şi cu încă nişte poeme care, momentan, sunt în manuscris. Să zicem că este faza neagră a poeziei mele, dar nu pentru că am vrut s-o fac eu neagră, ci efectiv pentru că aşa a ieşit. Câteodată am încercat chiar s-o mai luminez puţin, mai ales în „Călcâiul lui Magellan“, unde mai există şi poeme mai luminoase. Ce aduce nou acest volum, în raport cu celelalte nouă, este probabil ideea de călătorie. Am avut privilegiul să călătoresc destul de mult, nu atât cât mi-aş fi dorit, dar destul de mult, şi am rămas cu nişte impresii. Iar după ce aceste impresii s-au sedimentat au apărut şi nişte poeme. Ca să nu mai spun că două cicluri din această carte sunt scrise, la prima vedere, la comandă. Primul ciclu, „Lipova şi alte peisaje“, care îi este dedicat lui Daniel Vighi, s-a născut în urma unei tabere de creaţie iniţiate de el la Lipova, tabără pe parcursul căreia s-au vizitat tot felul de locuri uitate de Dumnezeu din zona aceea: sate părăsite, sate pustii, locuri despre care habar n-aveam că există în România. Iar obligaţia fiecărui participant la tabără a fost aceea de a scrie două texte, indiferent ce – poezie, proză, reportaj – despre locurile acelea.
Mi-a plăcut mult acest vers din volumul „Călcâiul lui Magellan“: „Poezia nu este o republică. Este o dictatură“. De ce o dictatură?
Da, poezia nu este un meşteşug democratic. De aceea, deşi am scris acele poeme colective despre care am vorbit, eu nu cred în chestii de genul „creative writing”. Poezia este o problemă strict personală. Şi este o dictatură, pentru că ea îţi impune nişte reguli. Ea este cea care dictează şi, dacă vrei să reuşeşti în ceea ce scrii, trebuie să fii foarte umil, foarte smerit, să scrii exact ceea ce-ţi spune ea să scrii, fiindcă dacă te apuci să scrii tu – se mai întâmplă şi asta şi cred că toţi am trecut prin asemenea experienţe – strici.
Eu trăiesc cu impresia asta demodat-romantică că, de fapt, cărţile sunt dictate sau se fac singure, nu ştiu. Îmi amintesc că, pe vremea când scriam „Viaţa lui Kostas Venetis“, eram ca într-o stare de transă.
Nu ştiam niciodată decât, eventual, ce va fi pe următoarea pagină. Aveam şi nişte proiecte de care m-am lăsat pe parcurs, la un moment dat, trebuia să apară în roman şi povestea de la Mayerling, dar n-a mai apărut, că s-a scris destul despre asta. Trebuie să fii supus şi să asculţi ce-ţi spune Doamna Poezie sau chiar şi Doamna Proză, fiindcă, probabil, aşa ai şansa să greşeşti cel mai puţin. Dacă o iei tu singur pe arătură, rişti să ajungi în non-poetic, în non-literar.
„ÎŢI TREBUIE UN ANUMIT ORGAN PENTRU POEZIE“
Dar cum vă daţi seama că un poem e bun? Cu ce se măsoară poezia?
Greu de spus, îţi trebuie un anumit organ pentru poezie. Adică simţi, simţi, nu e ceva raţional.
De ce nu simţi şi proza, de ce simţi doar poezia?
Poţi să simţi şi proza, poţi să simţi orice. Însă există oameni care receptează foarte greu poezia, care nu au organ pentru poezie, aşa cum foarte mulţi oameni nu au organ pentru muzica clasică: sau n-o ascultă sau se prefac că o ascultă, dar, de fapt, se plictisesc cumplit. Şi mai sunt şi cei foarte puţini care o ascultă cu plăcere. Cam la fel se întâmplă şi cu poezia. Deci, pentru poezie îţi trebuie un anumit organ care nu ştiu dacă poate fi format printr-o anumită educaţie poetică sau e din naştere. Nu ştiu.
Aţi avut mare succes cu romanul „Viaţa lui Kostas Venetis“, dar şi înainte cu „Dilecta“, de pildă. Vă face bine succesul?
Să ştiţi că m-am umflat foarte tare în pene când am descoperit pe Facebook că există doamne corporatiste care ştiu foarte multe versuri din „Dilecta“ pe dinafară (râde).
E mai importantă o astfel de recunoaştere, decât, să zicem, un premiu literar?
Cred că premiile literare contează din punct de vedere material, cel puţin pentru mine, fiindcă prestigiu nu prea mai au. Ceva prestigiu mai avea premiul de la Botoşani, dar de când s-a întâmplat prostioara asta cu Gabriel Chifu, nici acest premiu nu mai contează.
Vi se pare că suntem într-un vid de autoritate critică în domeniul poeziei, poate chiar al literaturii, în general? Putem s-o numim criză?
Critica aceea autoritară, care se practica până la un moment dat şi în care Nicolae Manolescu era o instituţie, nu se mai poate practica astăzi. Şi nu mai există critici care să aibă ultimul cuvânt. Pe vremea aceea, ce scria Nicolae Manolescu în cronica lui era sfânt. Manolescu avea o mare autoritate şi, de obicei, când punea un diagnostic, era un diagnostic exact. Fiindcă trebuie să admitem, este unul dintre cei mai mari critici pe care i-am avut vreodată. Însă un asemenea tip de critici şi de critică nu mai sunt, astăzi, posibile. Astăzi, se scrie enorm de mult,toată producţia editorială este haotică, nimeni nu mai poate fi la curent cu tot ce apare, iar un critic care să citească tot şi care să fie şi credibil în faţa tuturor nu mai există. Dar poate că nu e rău. Sigur că există o anumită incertitudine în privinţa unor anumite ierarhii valorice, a anumitor canoane, însă ele întotdeauna se schimbă, chiar dacă par bătute în cuie, la un moment dat.
Trece un număr de ani şi lucrurile încep să se schimbe. E o criză a criticii de un anumit tip, care la noi a funcţionat mult mai mult decât în alte părţi. Nu-mi pot imagina ca într-una dintre ţările cu o mare tradiţie culturală, să zicem Franţa, în 1970 şi ceva, să mai fi existat critici care să fi avut autoritatea critică pe care o avea Manolescu la noi. Sau, iarăşi, nu cred că cineva mai poate alcătui de unul singur o istorie a literaturii. N-ai cum. Călinescu a citit, probabil, tot ce s-a scris până în 1941, dar din 1941 până azi s-a scris mult mai mult decât de la „Scrisoarea lui Neacşu“ până în 1941.
Dacă ar trebui să convingeţi pe cineva să citească – poezie, fiindcă e mult mai uşor să convingi pe cineva să citească proză – cum aţi face? Ce i-aţi zice unui tânăr, de exemplu?
Pe elevii mei îi conving foarte simplu. Asta dacă-i conving. Dar dacă reuşesc cu doi-trei dintr-o clasă e foarte bine. Şi o fac pur şi simplu citindu-le poezie. Trebuie, în primul rând, să-ţi placă poezia. Îmi amintesc că eu citeam prin clasa a noua Ion Barbu, nu înţelegeam nimic, dar îmi plăcea, pur şi simplu, cum sună textul respectiv. Ştiam pe de rost o grămadă de poezii din volumul „Joc secund“, din care, repet, nu înţelegeam nimic. Dar îmi plăcea enorm cum sună.
Deci poezia trebuie să sune?
Sigur că da, e legată şi de sonoritate. Poezia este o seducătoare. Dar nu poate să seducă pe oricine. Trebuie să ai o anumită afinitate cu ea ca să te poată ea seduce. Mai teribil este, însă, când o seduci tu pe ea. Dar asta este îngrozitor de greu.
Dumneavoastră ce vreţi, ce aşteptaţi de la cititorii dumneavoastră?
Aş dori ca cititorii mei să nu adoarmă în timp ce citesc. Sau să nu-mi arunce cartea după trei pagini.
Valabil şi pentru cititorul de poezie?
Da, pentru că şi cititorul de poezie renunţă la lectură dacă nu e exact ceea ce-i spune lui ceva. Însă cititorul meu de poezie este cumva mai pretenţios. Cititorul de proză înghite orice poveste dacă e bine spusă, dar cititorul de poezie nu înghite decât poezia care e pe coordonatele lui sufleteşti, cu care poate empatiza. Vă dau un exemplu din propria mea experienţă: eu nu pot să empatizez cu Mircea Ivănescu. Ştiu că este un mare poet, am toată admiraţia, tot respectul pentru el, însă nu pot empatiza cu el aşa cum empatizez cu Dimov. ;
„Am scris poezii, doar poezii, până spre sfârşitul anilor ’80“
Aţi fost coleg la „Şaguna“, în Braşov, cu scriitorii Alexandru Muşina, cu Radu G. Ţeposu, cu Alexandru Andrieş. Cum era pe vremea aceea?
A fost o perioadă foarte drăguţă. Hai să-i luăm pe rând. Cu Andrieş am fost coleg în clasa a noua. Andrieş, pe timpul ăla, era un tip destul de încrezut, destul de gomos, începuse să publice poezii prin revista liceului, deşi noi încă nu aveam acces acolo. Habar n-aveam că ştia să cânte, dar ştiu sigur că desena foarte frumos. Eu, personal nu eram foarte apropiat de el, dar aveam un fel de prieten comun care locuia cu el în cartier. Şi cu prietenul ăsta al meu mergeam acasă la Andrieş şi jucam şeptică. Iar Andrieş se supăra foarte tare ori de câte ori pierdea. După aceea, din clasa a zecea n-am mai fost coleg cu el. Dar de atunci am fost coleg cu Radu G. Ţeposu, am fost colegi de bancă timp de trei ani de zile. Şi am făcut împreună cam toate prostiile care se pot face şi care nu se pot face într-un liceu.
E perioada când aţi început să scrieţi, nu?
Da, atunci am început să scriem mai serios. Pentru că prima dată când am scris a fost în clasa a treia: patru poezii cu cele patru anotimpuri, un fel de Vasile Alecsandri, dar mult mai prost (râde). Dar deja prin liceu începuserăm să scriem serios. În clasa a noua îmi amintesc că scriam à la Minulescu, într-a zecea scriam à la Sorescu, într-a unsprezecea devenisem suprarealist, iar într-a douăsprezecea, parcă, parcă, începuse să se lege ceva şi anticipam oarecum formula aceea baladescă pe care am folosit-o în primul meu volum, „Ucenicia bătrânului alchimist“. Scria şi Ţeposu, şi scria tot poezie. De altfel, eu l-am convins să devină student la Litere. Urmând o tradiţie a familiei, el ar fi trebuit să facă medicină veterinară, în cel mai bun caz, medicină umană. A fost şi o scurtă perioadă când a cochetat cu istoria artelor, însă, până la urmă, s-a lămurit că trebuie să meargă la Filologie, pentru că are şi talent de poet, dar mai ales are stofă de critic literar. Ei, şi cum ziceam, împreună am făcut tot felul de tâmpenii.
Aţi scris poezie, proză, dramaturgie, critică literară. Există o vârstă pentru fiecare dintre aceste genuri, cum spunea Camil Petrescu?
Nu ştiu dacă există sau nu o vârstă pentru toate aceste genuri. La început am scris poezie. Apoi, am scris critică, pentru că eram la revista „Echinox“ şi toţi care erau acolo scriau recenzii şi cronici literare, aşa că am scris şi eu. Şi a mai fost un motiv: voiam să le demonstrez unor prieteni, în primul rând lui Radu G. Ţeposu, că, la o adică, pot să scriu şi eu critică literară, dacă vreau. Dar nu m-am luat niciodată în serios în calitate de critic. Am scris poezii, doar poezii, până spre sfârşitul anilor ’80. Atunci am avut o perioadă când citeam intens Platon. Şi, plecând de la „Dialogurile“ lui Platon, am ajuns să fac o piesă de teatru care se numea „Strălucirea şi suferinţele filosofilor“. Mai complicate au fost lucrurile cu proza, fiindcă eu mult timp am crezut că nu sunt în stare să scriu proză. Făcusem pe la 20 şi ceva de ani o tentativă de povestire, un text de vreo zece pagini care pleca de la un vis. I-am citit povestirea respectivă cuiva care mi-a spus cu toata onestitatea că e cea mai proastă povestire pe care a auzit-o vreodată. E posibil să fi avut dreptate, dar de atunci mi-a intrat mie în cap că nu sunt în stare să scriu proză.
UN BOTEZ ÎN FOC
Dar aţi ajuns să scrieţi proză, până la urmă. Şi nu numai că aţi scris, dar aţi avut şi mare succes.
Proză am început să scriu, de fapt, inconştient. La un moment dat, scrisesem nişte poeme în proză, iar într-o dimineaţă am scris vreo trei pagini de proză, care sunt, de fapt, începutul romanului „Arhivele de la Monte Negro“. Nu ştiam că sunt începutul unui roman, credeam că sunt tot nişte poeme în proză. Mi-a plăcut cum au ieşit acele pagini şi i-am dat un telefon Norei Iuga – obişnuiam să fac asta destul de des în vremea aceea – să i le citesc. Iar Nora a zis: „Măi băiatule, s-ar putea ca din chestia asta să-ţi iasă un roman“. Eu n-am crezut şi mă îndoiam că voi duce acest roman la bun sfârşit până am ajuns la ultimele lui pagini. Ăsta a fost botezul în foc.
Ce poeţi v-au influenţat şi când aţi simţit că vocile lor, inevitabile când începi să scrii, au fost înlocuite de vocea dumneavoastră?
Influenţe au fost multe, însă influenţe conştientizate au fost doar câteva, şi anume poeţii cu care am o anumită afinitate sufletească: Emil Botta, Radu Stanca, dar mai cu seamă Leonid Dimov. În primele mele trei-patru cărţi cred că se simte o influenţă destul de puternică a lui Dimov. Apoi, încet-încet, am început să mă detaşez de Dimov şi, probabil, începând cu „Scrisori din Arcadia“, ceea ce am scris nu mai are absolut nicio legătură nici cu Dimov, nici cu oniricii.
Dar, în general, credeţi că poetul trebuie să se reinventeze?
Eu cred că da. Nu ştiu dacă o face neapărat în mod voit, că nu-ţi propui: de mâine scriu altfel. Dar se întâmplă ceva în tine şi treaba asta survine de la sine cumva. Însă e nevoie să te reinventezi, din când în când, fiindcă nu are rost să ai, aşa cum au unii, din păcate, 20 de volume la fel. Mai bine două-trei, dar bune, foarte bune.
Scrisoare deschisă
„Oare Nicolae Manolescu nu mai e Nicolae Manolescu?“
„Stimate Domnule Profesor, Vă rog să-mi permiteţi să-mi descarc inima. O fac din dragoste pentru Dumneavoastră. V-am citit, v-am iubit şi v-am admirat decenii întregi. Pentru mine eraţi Criticul. Premierea lui Gabriel Chifu, un poet mediocru şi un prozator onorabil, m-a îndurerat. Nu pentru că aş avea ceva cu domnul Chifu…. Rezultatele acestei premieri mi se par a fi următoarele: discreditarea premiului, discreditarea juriului (format, vai, din unii din foştii mei profesori), discreditarea Dumneavoastră şi plasarea dlui Chifu într-o situaţie ridicolă. Dacă aş fi în locul Domniei Sale aş muri de ruşine. Oare Nicolae Manolescu nu mai e Nicolae Manolescu? Cu aceeaşi dragoste şi cu puţină tristeţe, Eternul dumneavoastră student virtual, Octavian Soviany“. (Sursa: agentiadecarte.ro, 23 ianuarie 2015)
Numele: Octavian Soviany
Data şi locul naşterii: 23 aprilie 1954, Braşov;
Studiile şi cariera: A absolvit Facultatea de Filologie din Cluj şi a făcut parte din redacţia revistei „Echinox”.
Din 2008 doctor în Filologie cu o teză intitulată Textualismul românesc.
Debut în revistă: 1975 („Echinox”), simultan cu poezie şi critică literară;
Debut editorial: Ucenicia bătrânului alchimist (poezie), Editura Dacia, 1983;
A publicat unsprezece volume şi antologii de poezie: Ucenicia bătrânului alchimist (Dacia, 1983); Cântecele desăvârşirii interioare (Albatros, 1994); Turnul lui Casanova (Pontica, 1996); Provincia pedagogica (Cartea Româneasca, 1996); Textele de la Montsalvat (Axa, 1997); Cartea lui Benedict (antologie, Vinea, 2002); Alte poeme de moda veche (Pontica, 2004); Scrisori din Arcadia (Paralela 45, 2005); Dilecta (Cartea Românească, 2006) (volum nominalizat pentru premiul de poezie al Uniunii Scriitorilor din România, recompensat cu Premiul cititorilor revistei Observator cultural); Pulberea, praful şi revoluţia (Casa de editură Max Blecher, 2012, premiul revistei Observator cultural pentru poezie); Călcâiul lui Magellan (Cartea Românească, 2014).
În 2003 a debutat în proză cu romanul Textele de la Monte Negro (Pontica, 2003, reeditat în 2013 sub titlul Arhivele de la Monte Negro, Cartea Românească, 2012). A mai publicat Viaţa lui Kostas Venetis (Cartea Românească, 2011).
Teatru: Strălucirea si suferinţele filosofilor (Ghepardul, 1992, spectacol-lectură la Theatrum mundi în regia lui Victor Ioan Frunză) şi Cinci poeme dramatice (Palimpsest, 2005).
Bogată activitate publicistică. A publicat în revistele: „România literară”, „Contemporanul”, „Luceafărul”, „Viaţa românească”, „Ziua literară”, „Cuvântul”, „Paradigma”, „Echinox”, „Amfiteatru” „Apostrof”,”Familia”, „Tomis” , „Seine et Danube” (Paris), „Contrafort” (Chişinău), „Tribuna”, „Familia”.
Din 1995 este membru al Uniunii Scriitorilor din România.
Locuieşte în: Bucureşti
Se încarcă comentariile...
