Hausvater... veşnic acelaşi altul

Când, în 1991, a revenit în România, dupǎ o absenţǎ de 32 de ani, Alexander Hausveter a produs un scandal colosal, fiindcǎ spectacolul sǎu de la Teatrul Odeon, pe textul lui Fernando Arrabal, “Au pus cǎtuşe florilor”, a lovit în plex pudibonderia româneascǎ.

 Venit din lumea liberǎ, regizorul canadian aducea în teatrul nostru, semnificaţia plasticǎ a nudului pe scenǎ, aşa cum o fǎcea, cam tot pe atunci, şi Andrei Şerban, cu Trilogia anticǎ. Începea astfel un proces de curǎţare de prejudecǎţile ideologice ale erei comuniste, în favoarea unui tip de reflecţie teatralǎ, ce privea omul în integralitatea sa biologicǎ şi spiritualǎ. 

În timp, urmǎrindu-i zecile de spectacole montate în România, am înţeles cǎ aceastǎ primǎ rǎsunǎtoare declaraţie teatralǎ a regizorului nu fusese decât o bǎtǎlie împotriva închistǎrii comuniste, pe care o percepuse la revenirea în prima lui ţarǎ, dar cǎ ea reprezenta doar încǎ un atac în rǎzboiul artistului cu orice formǎ de constrângere socialǎ, consideratǎ a-i încǎlca libertatea de expresie. Cǎci sub acelaşi semn al frondei debutase în 1969, la Teatrul Naţional Irlandez din Dublin, spectacolul Playboy-ul Occidentului fiindu-i interzis, din motive similare. Avea 20 de ani.

Şi astǎzi, la 69 de ani, a rǎmas la fel. Un spirit nesupus şi inchizitiv. Fiindcǎ de la şase ani s-a hotǎrât sǎ rǎmânǎ tânǎr şi neliniştit:

“M-am tǎiat puţin la arǎtǎtorul de la mâna stângǎ, cu lama lui tata şi am jurat cǎ eu unul nu voi îmbǎtrâni niciodatǎ.”

Şi s-a ţinut de cuvânt, fiindcǎ Hausvater e mereu nou, îşi pune în scenǎ viaţa, aşa cum face cu piesele de teatru şi cum a fǎcut şi cu copilǎria lui, pe care ne-o povesteşte fascinant, în ultima sa carte, Ce dacǎ, apǎrutǎ la Editura Integral, tradusǎ şi în englezǎ şi germanǎ, volume ce vor fi lansate sâmbǎtǎ, 17 noiembrie, la Târgul de carte Gaudeamus.

Poţi deschide acest volum la oricare din povestiri şi vei fi cucerit de tonul uneori (auto)ironic, alteori grav, întotdeauna proaspǎt-naiv, cu care autorul rememoreazǎ întâmplǎri din copilǎria sa petrecutǎ în Bucureşti, pânǎ la 10 ani, iar apoi prin Europa şi în Israel, într-un kibbutz sau la Jaffa.

“Ce spuneau adulţii de atunci despre România? Cǎ era tristǎ, gri, comunistǎ, infamǎ. Aveam şapte ani şi ceva [...] M-am trezit de dimineaţǎ,ca întotdeauna, dar n-am deschis bine ochii, cǎ s-au auzit nişte lovituri puternice în uşa de la intrare şi o voce de metal: Deschideţi! M-am uitat la tata, m-am uitat la mama, ei se uitau unul la celǎlalt şi îşi    schimbau culorile ca semafoarele. Pânǎ la urmǎ, tata a deschis uşa. Erau patru. Îmi amintesc cǎ toţi purtau haine de piele.Nu erau în uniforme şi nu prea înţelegeam ce se întâmplǎ, dar i-am auzit imediat spunând: Tovarǎşe Hausvater, sunteţi arestat!”

Alexander Hausvater

Poţi citi orice parte din acest caleidoscop afectiv, fiindcǎ povestirile nu urmǎresc vreun fir cronologic al vieţii, ci seamǎnǎ mai curând cu nişte fabliaux-uri moderne, urmând fluxul memoriei unui intelectual preocupat de spectacolul vieţii sale trecute, privite ca întrupare arhetipalǎ. Sunt povestiri cu concluzie moralǎ, având autonomie proprie şi structurându-se în jurul unui motiv, ce permite a vedea în spatele întâmplǎrilor cotidiene (mari, desigur, cǎci atunci când eşti copil, nimic nu este mic), cu grijǎ alese, situaţii esenţiale ale existenţei umane: descoperirile copilǎriei, întâlnirea cu pulsiunile sexuale, aflarea diferenţei dintre sine şi ceilalţi,  bǎtrâneţea, alteritatea, credinţa religioasǎ, moartea...totul vǎzut şi descris cu vioiciunea nedisimulatǎ a copilǎriei, pe care personajul central al acestor povestiri nu vrea cu niciun chip s-o pǎrǎseascǎ. Fiindcǎ acolo este tǎrâmul fecund al primelor revelaţii fundamentale ale vieţii. Tǎrâmul bucuriei. În aşteptarea plecǎrii definitive din ţarǎ, pe care copilul nu şi-o doreşte, puştiul încearcǎ sǎ se lumineze de la vecina sa:

“M-am dus direct la doamna Dumitrescu, vǎduva generalului. Cu ea vorbeam despre lucruri pe care nu le înţelegeam. “Doamna Dumitrescu, ce-i cu strǎinǎtatea asta, simt cǎ-mi crapǎ capul!” Doamna Dumitrescu avea cam 80 de ani şi mergea pe 100. Eu eram sigur cǎ murise, dar nu i-a spus nimeni. Avea riduri peste tot, cât despre dinţi, era mândra posesoare a unui singur dinte. Şi când deschidea gura, îmi era fricǎ cǎ o sǎ mǎ înghitǎ, aşa cǎ mǎ ţineam bine-bine de mobilǎ. Ea m-a pus sǎ repet cuvântul strǎinǎtate. S-t-r-ǎ-i-n-ǎ-t-a-t-e. “Ei, puştiule, te-ai prins?”

Alexander şi Ada Hausvater

Hausvater scrie aşa cum trǎieşte şi cum face teatru: cu pasiune, fǎrǎ rǎgazuri, într-un ritm ameţitor, cǎutând sǎ cuprindǎ cu forţa gândului sǎu, aspectele esenţiale ale devenirii umane. Scriitura lui este alertǎ, fǎrǎ a fi grǎbitǎ, navigând cu uşurinţǎ între detaliul individual semnificativ şi marea acoladǎ a timpului uman. Deşi este personaj principal, scriitorul pǎstreazǎ aceeaşi distanţǎ îndrǎgostitǎ faţǎ de toţi cei ce populeazǎ acest univers fantastic şi nu formuleazǎ sentinţe definitive. De aceea, lumea cenuşie a perioadei staliniste, în care a trǎit în România, este una coloratǎ, pentru copilul care descoperǎ lumea, protejat de pǎrinţii sǎi. La fel şi realitatea plinǎ de contradicţii a statutului de imigrant este o zonǎ în care copilul învaţǎ sǎ se aşeze bine în lume. 

Ce dacǎ este un consistent one man show autobiografic, în care artistul matur recurge la un travesti sui generis: îşi îmbracǎ haina copilǎriei, pentru a rememora, cu viziunea copilului şi înţelepciunea maturitǎţii, traseul pe care l-a parcurs, pendulând între real şi suprareal, între incertitudine şi siguranţǎ, învǎţând, cu fiecare experienţǎ, gustul ameţitor al drogului numit libertate. Un drog ce a fǎcut din acest artist, un autentic cetǎţean al lumii, care poate vorbi despre oameni, cu îndreptǎţire, pe orice meridian, fiindcǎ nu i-a fost fricǎ de nicio experienţǎ umanǎ. De aceea, a citi ultimul sǎu volum înseamnǎ a participa la un nou spectacol de Alexander Hausvater, încǎ unul, adǎugat sutelor de producţii teatrale pe care le-a semnat peste tot în lume şi în care a lǎsat negreşit câte o pǎrticicǎ din sine. De aceea, cred cǎ eu aş fi introdus conjuncţia copulativǎ "şi", intitulând volumul Şi ce dacǎ. Dar acest spectacol literar (cu sau fǎrǎ şi) are avantajul cǎ poate fi oricând la îndemâna noastrǎ, aşteptându-ne rǎbdǎtor pe raftul bibliotecii, ca sǎ îl citim.

Alexander Hausvater
Ce dacǎ
Editura Integral, 2017