FRAGMENT „În apele facerii“, de Carmen Firan
0
Poveste de dragoste plasată în ultimul deceniu de comunism, „În apele facerii”, de Carmen Firan, redă atmosfera acelui timp fără ostentaţie, prin existenţa unor tineri intelectuali prinşi în capcana istoriei. „Adevărul” prezintă un fragment din romanul apărut la editura Polirom, în colecţia „Ego. Proză”, care înfăţişează un tabloul al Bucureştiului anilor ’80.
Povestea unui erou fără nume este completată de trei voci diferite care preiau alternativ firul narativ, ilustrînd realitatea crudă, visurile şi utopiile protagoniştilor. Simţindu-se într-o închisoare existenţială, antieroul acestei cărţi decide că nu s-a născut încă.
Nu s-a născut pentru că încă nu a făcut nimic important, nu are la ce să privească în viitor şi ce să lase în urmă. Parabola este însă şi o frondă împotriva sistemului, o formă de rezistenţă la alienarea politică în speranţa găsirii unui sens al vieţii. Tabloul Bucureştiului din anii ’80 este condimentat cu relaţii amoroase, cu scene din viaţa nomenclaturiştilor, dar şi a boemei artistice, cu o bună observaţie a realităţii şi o analiză lucidă, fără încrîncenare, a acelor vremuri.
-FRAGMENT-
„Nu m-am născut încă. Am crescut, însă, miraculos şi, iată, acum pot să-mi plimb piciorul pe covoare. Prima senzaţie a fost ciudată, o durere. Pielea mea fină, împunsă de porii tari ai ţesăturilor persane. Acum merg bine. Fac abstracţie de înţepături. Am dorit apoi să pipăi. Atribuiam cunoaşterii contactul cu lucrurile. N-am rămas însă la faza senzorială.
Când am hotărât să plec de acasă nu-mi apăruse încă nicio cută pe frunte. Aveam, ce-i drept, câteva fire albe, dar ele erau dintotdeauna. Îmi plăceau lucrurile reci şi lucioase, palma alunecând pe spinarea lor nervoasă. La şcoală m-am comportat corect, fără să ies din obişnuit. Am luat chiar şi un premiu, nu mai ţin minte prin ce clasă. Totuşi, mersul la şcoală îmi producea un gol în stomac. Ca şi cum m-aş fi dus la doctor. Îmi era teamă de autorităţi, de concluzii finale. Eram stângaci şi complexat. Trist, tuns scurt, pierdut, înghiţit de conformism în uniforma mereu prea mică, îmi puteam privi fără efort încheieturile. Cum puteau gleznele acelea subţiri să-mi susţină trupul? Cum mi se aduna toată mintea în degetele cu care mânuiam creionul? Mintea e peste tot în corp. Aşa cum Dumnezeu e peste tot, mi-a spus bunica. Dar probabil că nici ea nu ştia ce spunea.
Începuseră să mă atragă cărţile, strânse alături în rafturi înalte sau etalate în vitrine de librării. Tata îmi dădea bani să-mi cumpăr ce voiam şi, cu timpul, mi-am aranjat o bibliotecă destul de mare. În sfârşit, era un decor în care mă simţeam în largul meu, devenisem mai îndrăzneţ şi ceva mai dezinvolt. Cărţile erau, oricum, o lume. Lumea mea, unde nu mai trebuia să joc rolul celui gata oricând să încuviinţeze, să zâmbească şi să tacă, mereu cu acelaşi gol în stomac pe care ţi-l dă mirosul tare de medicament care te izbeşte pe culoarele unui spital. Noroc că nu mă născusem încă şi nu era nevoie să-mi iau condiţia în serios.
Mai târziu a trebuit să mă rad. La început, o dată pe săptămână. În ziua în care m-am ras pentru prima oară, m-am şi îndrăgostit de o fată. Era blondă, în aceeaşi clasă cu mine şi râdea din orice. Peste câteva săptămâni mi-a trecut. Mai târziu aveam să-mi las barbă, dar am continuat să mă îndrăgostesc. Sau aşa mi se părea de fiecare dată.
Îmi plăcea să merg la teatru. Actorii îmi păreau ireali. Nu m-aş fi apropiat niciodată de un actor, mi-ar fi fost teamă să-i ating sau să le vorbesc. Mi-i imaginam ca pe nişte păpuşi de aer travestite la infinit care, la prima adiere de vânt, s-ar fi desfăcut în bucăţi de personaje. Cuvintele nu erau ale lor, mi-a explicat tata, erau ale eroilor pe care îi personificau. Ce fabulos – să înveţi pe dinafară toate cuvintele altora şi să convingi lumea că ar fi ale tale. Unii actori joacă atât de bine, încât nu mai ies niciodată din haina personajelor, mi-a mai spus. Câte vieţi are un actor, de câte ori se naşte el, cu fiecare rol! Iar eu, cum de n-am reuşit să mă nasc nici măcar o singură dată? O să vină şi timpul acela, zicea bunica, singura care intra fără ironie în rolul meu, de tine depinde. Şi iată-mă, de mic, cu o mare responsabilitate în spate.
Odată cu moartea bunicii s-au dus şi anii cei mai frumoşi ai copilăriei mele. Când ploua şi tuna puternic în nopţile de vară, mă lua lângă ea în pat şi mă ţinea strâns la piept. Avea sâni mari şi calzi. Mirosea a pâine din cuptor şi-mi spunea că sunt cel mai dulce pisoi. Mă ascundeam în bunica şi adormeam în siguranţă, chiar dacă afară cerul se rupea în bucăţi. Uneori, seara, când ieşeam de la şcoală, viaţa părea frumoasă. Respiram adânc şi luam oraşul în piept. Oameni grăbiţi, agitaţi. Farmecul nopţii îşi lăsa pântecul peste clădiri şi parcuri. Întunericul, un pinten de cărbune, bătea la fiecare uşă. Sub luminile firave, oraşul îşi adâncea misterul. Iar eu treceam senin, oarecum fericit şi aparent lipsit de griji, cu mâinile în buzunare, pe lângă cinematografele bulevardului. În drum spre casă, mă opream la chioşcul unui turc care vindea halviţă, acadele şi bragă. Îmi era, nu-mi era sete, beam o bragă. Ritual transformat în datorie.
Pe scara blocului unde locuiam mirosea a cârnaţi şi cocă arsă. Şi totul reintra în obişnuit. Se spulberau toate. Chiar şi visele îmi miroseau, casnic, tot a cârnaţi şi cocă arsă.
Până să mă mut în Capitală, ca student la arhitectură, am locuit cu părinţii mei într-un oraş de câmpie, tihnit şi patriarhal. Nicio denivelare, nici dealuri tocite, nici râuri secate. Nu se întâmpla nimic. Oamenii se ştiau între ei şi se acceptau aşa cum erau.
Prea mare diversitate etnică nu era. Ţiganii erau mai degrabă invizibili, supravegheaţi cu grijă în ghetoul lor unde nu intra nimeni, un cartier nenorocit lângă cimitir. Evreii plecaseră mai toţi. Câţiva basarabeni, ajunşi după război prin căsătorii mixte, se adaptaseră cu uşurinţă, la noi fiind oricum mai bine ca la ei. Mai auzeai „basarabeanca asta”, ori „evreul ăla”, dar fără ură. Se punea virgulă între noi toţi. Împărţeam lipsurile şi orizontul opac.
Turcul îşi avea ghereta lui cu halviţă, bragă şi sugiuc pe o stradă lăturalnică în apropierea şcolii mele. Familia lui era din Adakaleh, o insulă pe Dunăre care avea să fie scufundată când barajul de la Porţile de Fier a prins viaţă. Multe prindeau viaţă pe atunci, şi mulţi îşi blestemau viaţa pe care erau forţaţi să o aibă. Sau, cum spunea tot bunica, ceea ce trăiau numai viaţă nu era. Noroc că nu mă născusem încă.” (Copyright: Editura Polirom)
Carmen Firan, poetă, prozatoare, jurnalistă, autoare de piese de teatru şi scenarii de film. În 2000 s-a stabilit la New York. Membră a Uniunii Scriitorilor din România, a Societăţii Poeţilor Americani şi a PEN American Center din New York. Între 1997 şi 2002 a fost director de programe la Institutul Cultural Român din New York. În 2002 a primit Premiul pentru poezie al revistei The New York Review of Books. Este coeditor al antologiei de poezie americană contemporană Locul nimănui şi al antologiei de poezie română modernă şi contemporană Născut în Utopia (2006), precum şi al antologiei Străin acasă. Poezie contemporană americană cu accent (2008). Opera sa apare în traducere în reviste, antologii sau în volum în Franţa, Anglia, Irlanda, Polonia, Israel, Canada, Germania, Suedia.
Dintre volumele publicate în România menţionăm: poezie – Iluzii pe cont propriu (1981), Paradis pentru ziua de luni (1983), Îmblânzitor de vieţi furate (1984), Trepte sub mare (1990), Negru pur (1995), Locuri de trăit singur (1997), Candori pedepsite (2000), Cuceriri disperate (2004), Femeia de nisip (2018); proză – Tot mai aproape (roman, 1991), Farsa (2002), Caloriferistul şi nevasta hermeneutului (2005), Puterea cuvintelor (2007), Miracole mici şi mijlocii (2009), Detectorul de emoţii (2011), Valiza cu melci – un horoscop al emigrantului (2012), În căutarea magicianului alb. Conversaţii cu Ştefania Magidson (2013), Unde începe cerul (2013), Umbra pierdută (2018). Alte volume: Sertarul cu albine (antologie de poezie, 2013), Dreptul la fericire (antologie de proză, 2014), Dialogul vântului cu marea. Conversaţii cu Nina Cassian (2014), Judecata. Adrian Sângeorzan vs. Carmen Firan, cu un Verdict de Andrei Codrescu (2015), Timp în doi (2015), Atingerea. Călătorii interioare şi drumuri în afară (2016). Ca dramaturg, a debutat în 1981 cu piesa Polen pe insulă (Teatrul Naţional Craiova, stagiunile 1981-1984). Este autoarea mai multor piese de teatru, între care Vânătoare imaginară şi Vis în acvariu, jucate la Teatrul Radiofonic, Lumina din pod (Teatrul Naţional Craiova, stagiunile 2009-2011) şi Cum să te desparţi într-o zi perfectă. Între volumele publicate în SUA: Afternoon with an Angel/După-amiază cu un înger (2000), The First Moment after Death/Prima secundă de după moarte (2000), Accomplished Error/Desăvârşirea erorii (2001), In the Most Beautiful Life/În cea mai frumoasă viaţă (2002), The Farce/Farsa (2002), The Second Life/A doua viaţă (2005), Words and Flesh/Cuvinte carnale (2008), Rock and Dew/Piatră şi rouă (2010), Inferno (2011), Interviews and Encounters. Poetry and Conversation with Nina Cassian (2015), Searching for the White Magician. Dialogue with Ştefania Magidson (2017), Changing Your Sign, Changing your Destiny (2019).
Se încarcă comentariile...
