Quai de Polar este cel mai important festival din Franţa dedicat literaturii mystery & thriller sau cum ar zice localnicii Polar / Noir. A XIII-a ediţie reuneşte peste 100 de autori din toată lumea şi nu se poate să nu-i pomenesc pe doi dintre ei aflaţi cumva la margini (sau chiar în afară!) de Europa. E vorba de israelianul Dror Mishani (tradus la noi de editura Trei, romanul Dispariţia) şi de islandezul Ragnar Jonasson aflat acum... pe val şi netradus (încă) la noi.

Festivalul francez nu e un caz izolat, literatura Noir se află de ceva vreme în topurile din multe ţări şi nu numai europene. Fenomenul thrillerului istoric tip Dan Brown, urmat de valul nordic a generat o explozie de autori şi romane în toată lumea, şi, implicit multe evenimente dedicate acestora. Mare Britanie organizează un uriaş CrimeFest la Bristol şi câteva surori mai mici – Newcastle Noir, Shetland Noir şi altele, la Reykjavik se organizează din doi în doi ani un Iceland Noir, Germania, Suedia, India, ba chiar şi Slovenia sau România au festivaluri Noir, evident, mai mari sau mai mici.

Teodorescu şi Chirovici au volume traduse în limba franceză, aceasta fiind o condiţie necesară pentru a fi invitat la festivalul Quai de Polar. Sunt sigur că nu e şi suficientă. Bogdan Teodorescu a avut un succes consistent pe piaţa franceză cu traducerea romanului său Spada (apărut în România la Tritonic în 2008, în Franţa la Agullo Editions în 2016). Iar volumul lui Eugen Ovidiu Chirovici – Cartea Oglinzilor (pe care am prezentat-o într-un articol precedent) a fost vândut în 37 de ţări, inclusiv Franţa. Amândoi vor fi prezenţi sâmbătă 1 aprilie într-un panel despre literatura Noir din Europa de Est.

Aşadar câteva întrebări adresate lui Bogdan Teodorescu despre romanele sale şi despre Cartea oglinzilor.

Care credeţi că este motivul principal pentru care piaţa franceză – cronicarii de cultură – au apreciat romanul Spada? A apărut într-un moment potrivit?

Cu siguranţă subiectul romanului Spada este mai actual acum în Franţa decât era acum 15 ani când a fost scris. Aşa cum un editorialist remarca, este suficient să înlocuieşti minoritarii romi cu minoritarii magrebieni, majoritarii români cu cei francezi şi Uniunea Naţională (imaginată de mine în carte a fi partidul naţionalist) cu Frontul Naţional şi totul devine brusc foarte cunoscut pentru publicul francez. Unul din motivele pentru care pare că a fost apreciat romanul meu este, şi acum iar citez un jurnalist, destructurarea mesajului extremist într-o întreagă societate care trece de la un fapt divers, sângeros, dar fapt divers, la un conflict interetnic. Am avut şansa, cu prilejul lansărilor de carte de acolo, să stau de vorbă şi cu francezi care mi-au citit cartea. Nu i-a incomodat cadrul extrem de românesc, trimiterile istorice şi culturale specifice, dar au apreciat ritmul cărţii, ramificaţiile povestirii şi, cel mai mult, tema intoleranţei etnice şi a călcării drepturilor omului care îi preocupă foarte mult.

Cel mai recent roman al dvs – Libertate (Editura Cartea Românească, 2016) – este diferit de precedentele atât prin subiect, structură şi chiar stil. De ce aţi simţit nevoia să treceţi în alt registru? A fost o transformare planificată?

Libertate este o tentativă de roman mai puţin politic, deşi miza rămâne politică, şi mai puţin românesc, deşi se petrece aici şi tematica este perfect recognoscibilă pentru un român. Dar nu numai pentru el. Este tot un noir, dar unul mai degrabă casnic în care am fost preocupat de analizarea în profunzime a personajelor confruntate cu sentimentul sufocant de frică. Este un roman despre pierdere şi este un roman despre frică. Am fost bucuros să constat că am primit cronici favorabile în România, inclusiv din zone media în care nu avusesem acces până acum şi în prezent, încerc să intru din nou pe piaţa franceză, cartea este deja tradusă de domnul Courriol, şi de ce nu, pe alte pieţe.

Mi-aţi spus că abia aţi terminat de citit Cartea oglinzilor (Editura Rao, 2017). Veţi fi colegi de panel la Lyon, vorbind despre literatura Noir din Europa de Est. Cum puteţi caracteriza volumul? Este reprezentativ pentru Est sau este universal?

Despre Cartea Oglinzilor cred că trebuie să avem două abordări distincte. Prima – cartea mi s-a părut foarte bună. Intensă, profundă şi puternică, cu personaje bine construite, bine ţinute în mână şi coerente cu ele însele până la final, chiar dacă vorbim de patinaje mentale şi de mistificări ale propriului trecut. O carte bine documentată, serios abordată, căreia nu-i găseşti scăpări sau elemente tratate superficial. Jocul oglinzilor propus de autor, continua reflectare mai mult sau mai puţin deformată a realităţii, plus prizonieratul tuturor personajelor în propriile lor percepţii şi obsesii sunt, de fapt, mizele romanului. A doua abordare – succesul cărţii, care este unic până în acest moment în spaţiul literar românesc şi care relevă, în primul rând, profesionalismul autorului care a înţeles regulile complicate ale lumii editoriale din marile pieţe. Cartea este a literaturii Estului fiindcă este scrisă de un autor din Est, dar este un succes, fiindcă autorul din Est a ştiut să se uite peste gărduleţ şi să înţeleagă pentru cine scrie, ce urmăreşte cu acest roman şi care este nişa în care îşi poate găsi un loc. Eu cred că asistăm la un moment foarte important al literaturii române, un moment pe care în urmă cu mai mulţi ani l-au parcurs şi alte popoare din Estul sau din Nordul continentului (evident în alte condiţii şi la alte dimensiuni), un moment care sper că va fi înţeles, asumat şi apoi exploatat corespunzător.