Cum se face

În anul 2008, criticul de teatru Oltiţa Cîntec a avut ideea de  a-i invita pe trei prozatori ieşeni să îi încredinţeze trei scrieri dramatice care au fost editate sub numele „Antologia DramatiS”. Era vorba despre Dan Lungu, Cătălin Mihuleac şi Lucian Dan Teodorovici.

Acesta din urmă îşi câştigase deja, ca şi ceilalţi doi, de altminteri, un solid statut de scriitor, publicase câteva cărţi, dintre care Circul nostru vă prezintă (2002) a avut parte de o remarcabilă primire din partea criticii literare. Contribuţia lui la Antologia DramatiS era reprezentată de piesa Elefanţi roz şi elefanţi galbeni. Un text relativ bizar, îndatorat parabolei şi metaforei, dincolo de care putea fi decodată o incizie în felul de a fi al lumii contemporane, al modului în care mai ştim noi, cei de azi, să ne strunim (mai mai că îmi venea să scriu să ne managerizăm) sentimentele.  Personaje evocate, fantastice, cu nume ce aminteau de cele pe care le întâlnisem demult, în vremea când citeam basme ori, ceva mai încolo, în Istoria ieroglifică a lui Dimitrie Cantemir (inorogi, elefanţi roz şi galbeni, un cal înaripat, vasiliscul), se amestecau cu altele cât se poate de concrete, dar definite la modul generic (Bătrânul, Celălalt bătrân, Femeia tânără, Doamna, Adolescentul, Soţul, Cerşetorul), lor alăturându-li-se apariţia simbolică a Personajului galben învestit cu funcţia de raisonneur. Impresia lăsată de text era aceea că tocmai citisem un absurdoid ale cărui sensuri erau, spre final, explicate de Personajul galben, dar şi de replica de sfârşit a Bătrânului. Un absurdoid ce amintea oarecum de cele datorate lui Matei Vişniec.

E foarte posibil ca atunci, odată cu publicarea piesei Elefanţi roz şi elefanţi galbeni, să fi luat Lucian Dan Teodorovici o opţiune serioasă pentru literatura dramatică. Deşi a continuat să fie prozator, şi încă unul de mâna întâi, a cărui carieră în domeniu a dobândit un plus de consistenţă odată cu publicarea, în 2011, a volumului Matei Brunul, cu toate că a cunoscut şi succesul internaţional (a fost tradus în Statele Unite, Franţa, Germania, Spania, Italia, Ungaria, Polonia, Macedonia şi Turcia), Lucian Dan Teodorovici a continuat să scrie pentru teatru. Dovada e reprezentată de culegerea Unu+unu(+unu), subintitulată Nişte comedii, apărută în 2014 la editura Cartea românească.

Nu exclud defel ca grafia titlului să aibă schepsisul ei. Ca paranteza să intenţioneze semnalarea faptului că al treilea text din volum nu e tocmai nou. E, de fapt, vorba despre deja cunoscutul Elefanţi roz şi elefanţi galbeni. Care text nu e tocmai o comedie în lege, conţinând în el un lesne detectabil substrat tragic.

 În fine, dacă Elefanţi roz şi elefanţi galbeni ar putea fi fără probleme numită o “comedie moderată”, celelalte două scrieri dramatice din volum sunt comedii  de-a dreptul.

Prima, intitulată chiar Unu +unu (unu), “scrisă pe viziunea stâlpilor stilizaţi”, aşa cum glăsuieşte o amplă didascalie (iar dramaturgul îi cere, la modul imperativ, ipoteticului regizor ca didascaliile introductive, rostite de Povestitor, să fie citite ad litteram) mi se pare chiar o bufonadă grotescă. Un anume Cristian, bărbat de 35 de ani, decide să se sinucidă, dându-şi drumul în cap de pe un stâlp. Nu e lăsat să o facă de tot felul de binevoitori (Tânărul Unu şi Tânarul Doi care cred că bărbatul fură curent), de un Cumnat materialiceşte interesat ca încheiatul socotelilor cu viaţa al lui Cristian să fie în litera asigurării pe viaţă încheiată de acesta în clipa cumpărării cu bani de la bancă a unui apartament, şi, mai ales, de o reporteră de televiziune şi cameramanul ei. Cei din urmă vor să obţină profit maxim din gestul disperat al lui Cristian. Şi să critice guvernanţii, şi să pună în cârca lor suicidul fiindcă aceasta e politica editorială a postului, şi să îşi asigure poziţia în prime time.

Nici tema, nici ideea piesei nu sunt tocmai noi, dar găsim în text şi umor (câteodată chiar umor negru), şi satiră, şi o uşoară notă de cinism, şi replici bine scrise, şi personaje autentice, şi o acţiune dramatică  atent condusă, şi, iar lucrul acesta mi se pare foarte important, teatralitate. Indiciu clar că lui Lucian Dan Teodorovici i-a priit trecerea nemijlocită prin lumea teatrului, cunoaşterea modului în care se naşte şi se face un spectacol.  Reamintesc că scriitorul a montat la Teatrul Naţional “Vasile Alecsandri” din Iaşi Prăpădul după Attila Bartis, iar la Ateneul Tătăraşi Sunt o babă comunistă, după romanul omonim al lui Dan Lungu. Spectacole pe care, spre regretul meu, nu le-am văzut, dar despre care am citit cronici bune, confirmate de detaliul că o tânără actriţă din distribuţia montării de la Ateneul Tătăraşi a fost nominalizată la premiul de debut UNITER pentru anul 2013.

Fără a lungi prea mult vorba, după ce am citit Unu+unu (+unu) mie mi-a devenit limpede că Lucian Dan Teodorovici scrie ca un autor de literatură dramatică, nu ca un prozator ce cochetează cu dramaturgia.

Cunoaşterea din interior a lumii teatrului nu a lăsat urme doar în felul de a scrie al lui Lucian Dan Teodorovici, ci şi în tematica abordată. Piesa scurtă, deşi în două acte (în sfârşit scrie cineva şi aşa ceva şi o face la modul valid), În lift e una ale cărei personaje sunt actori, un regizor, un sufleor, un oficial teatral, spectatori ş.a.m.d. Care se joacă de-a spectacolul, se scandalizează, se răsfaţă şi care arată cât de capricioasă şi de colorată e lumea din spatele scenei. În lift e un text de extracţie pirandelliană, un fel de cum se face concentrat care, precum Unu+unu (+unu) chiar ar merita un spectacol.

Lucian Dan Teodorovici –Unu+unu(+unu)

Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2014