Călătorie într-o ţară sigilată

„Adelin Petrişor încearcă să schimbe registrul şi să transforme documentarul filmat în carte scrisă.“

Îndeobşte, semnatarii prefeţelor încearcă să îţi spună totul despre cărţile pe care le recomandă. Le rezumă, le evidenţiază toate calităţile posibile şi imposibile, încearcă să te convingă că ai făcut o afacere cum nu se poate mai bună cumpărând volumul pe care tocmai te pregăteşti să îl parcurgi.

Încearcă să îţi orienteze în aşa fel orizontul de aşteptare încât să fii determinat, să fii programat să îţi placă ceea ce urmează să citeşti. Sunt cazuri în care o prefaţă ajunge să semene izbitor cu prospectul unui medicament de ultimă generaţie, medicament miraculos, necondiţionat tămăduitor, pentru inventarea căruia s-a cheltuit mult, iar acum cheltuiala trebuie obligatoriu recuperată.

Invitat să prefaţeze „Ţara cu un singur gras“, cartea lui Adelin Petrişor apărută în anul 2013 în colecţia Egopublicistică a editurii ieşene Polirom, Emil Hurezeanu procedează puţin altfel. Cu totul altfel. Ne spune că e imposibil să nu îl cunoaştem pe autor. Aşa este. Îl ştim de ani buni de pe ecranele televizoarelor, ziaristul a devenit un familiar al serilor noastre de telespectatori şi, chiar dacă puţini dintre noi am avut ocazia să îl cunoaştem cu adevărat, să îl vedem „face to face“, să schimbăm cu el câteva vorbe, ne e tare la îndemână să îi spunem pe numele mic. O atitudine care, în cazul de faţă, e explicabilă, scuzabilă, onorabilă. Oricum, ea nu are nimic cu obraznica tutuială de toate zilele încurajată chiar de televiziuni, taxată de Andrei Pleşu. Ea consfinţeşte ca o recompensă loialitatea faţă de telespectatori dovedită prin ani de jurnalist, loialitate „à juste titre“ invocată de prefaţator.

Totuşi, chiar şi aşa, Emil Hurezeanu ne reaminteşte că Adelin Petrişor este ceea ce se cheamă „un grand reporter“, cum spun francezii, dublat de „izmana de călător“, cum spuneau mai demult românii. Adelin Petrişor e un om veşnic în ofensivă, un ziarist ce stăpâneşte perfect specificităţile profesiei sale de gazetar de televiziune, specificităţi între limitele căreia şi-a creat propriul lui stil.

În „Ţara cu un singur gras“, scrie Emil Hurezeanu,

„Adelin Petrişor încearcă să schimbe registrul şi să transforme documentarul filmat în carte scrisă“.

Izbuteşte? Prefaţatorul ne îndeamnă să constatăm singuri acest lucru. „Lectura- eveniment al cunoaşterii“, nu-i aşa? Nu aşa se chema o carte a lui Ion Vlad, profesorul meu de Teoria literaturii şi rector al Universităţii clujene, universitate al cărui student a fost şi Emil Hurezeanu? Profesor mare iubitor de cărţi de reportaj, admirator al lui Curzio Malaparte despre care ne vorbea cu entuziasm fără să ştie, la acea vreme, că marele reporter a mai scris câteodată şi după ureche. Că s-a erijat, bunăoară, în martor ocular al Pogromului de la Iaşi, numai că a ajuns prea târziu ca să îl vadă cu adevărat, că a scris despre el în două feluri diferite şi că şi-a comercializat dubla mărturie ca o marfă, în funcţie de ceea ce dorea cumpărătorul. Cel puţin aşa susţine, într-o carte recent apărută la editura Compania, istoricul Mihail D. Sturdza.

Spre deosebire de marele său înaintaş, Adelin Petrişor a ajuns la timp. I-a trebuit ceva vreme pentru asta, a avut nevoie de multă răbdare, de multă tenacitate, dar şi de puţină şansă. Şi uite aşa, în primele luni ale lui 2012, şi-a văzut încununate eforturile începute cândva prin 2007 şi şi-a văzut împlinit visul de a ajunge în Coreea de Nord, în Coreea comunistă. În visul acesta s-a cuibărit însă o realitate de coşmar. Un coşmar pe care Adelin Petrişor îl rezumă în pagini de carte scrisă fără grandilocvenţe, fără hiperbole, fără exclamaţii, fără autocompătimiri, fără autoeroizări.

Reporterul nici nu avea nevoie de aşa ceva. A trăit, de-a lungul celor mai bine de 18 ani de presă (în 2014 se vor face, de fapt, 20), lucruri mult mai periculoase. De data asta, viaţa nu i-a fost în primejdie. „Ţara cu un singur gras“ nu e o carte cu însemnări de război, nu dă seama despre ceea ce s-a întâmplat în teatre de operaţiuni militare. Deşi fiecare pagină din volum e, la urma urmei, o mărturie de război. O mărturie despre războiul pe care autorităţile comuniste din Coreea de Nord îl duc împotriva poporului din ţara pe care o conduc cu mână de fier de zeci de ani. Un război în care comanda se află în mâna unei singure familii. O ţară în care, ceea ce se pregătea în România de dinainte de 1989 – socialismul dinastic, cum îl numea istoricul Vlad Georgescu, sau comunismul dinastic, cum îl defineşte politologul Vladimir Tismăneanu ‒ a devenit realitate. Un război în care, cel puţin pentru moment, cel puţin deocamdată, autorităţile, dinastia nu au nici măcar un singur adversar. Poporul e flasc, pasiv, ascultător, depersonalizat şi, mai presus de toate, temător. Nu doar vorbeşte cu aprobare, ci chiar trăieşte cu aprobare. Se teme să vorbească, îi e frică să trăiască. O face la modul robotizat căci dacă ar face-o altfel sfârşitul ar putea fi aproape. Supravegherea e de-o eficienţă maximă, delaţiunea regulă.

Scrie Adelin Petrişor:

„Nu am fost în pericol, nu am fost într-o zonă de război, nu am auzit bombe sau mortiere, însă fluxul de adrenalină, stresul, încordarea au fost comparabile cu cele din Bagdad sau Kabul.“

Adelin Petrişor şi echipa TVR au ajuns în „ţara sigilată“, cum inspirat o denumeşte jurnalistul, atunci când se sărbătoreau cu fast, cu cheltuieli imense, în pofida sărăciei lucii vizibile la tot pasul, 100 de ani de la naşterea întemeietorului dinastiei ‒ Kim Ir Sen. Acel Kim ce i-a inspirat, prin anii ’70 ai secolului trecut, lui Nicolae Ceauşescu, mai mult decât modelul chinez de obicei invocat, revoluţia culturală. Coreea de Nord e o ţară cu oameni, dar deocamdată e, deopotrivă, o ţară fără indivizi. Adică fără individualităţi. O ţară ce pune „neabătut în practică“, cum se spunea pe vremuri la Bucureşti, sloganul „cine mişcă nu mai mişcă“. O ţară în care până şi oaspeţilor îndeaproape supravegheaţi şi ei, li se cere să îşi lase individualitatea, precum telefoanele mobile, într-o cutiuţă, la frontieră. Să execute programul impus de ghidul repartizat de autorităţi, un ghid ce află şi el, cu doar puţină vreme înainte, structura traseului şi programul zilei.

Stresul, încordarea transpar din paginile cărţii lui Adelin Petrişor. Transpare şi umorul negru. Capitolul „La operă“, savuros şi trist deopotrivă, e simptomatic în acest sens. Transpare şi umorul, umorul „tout court“, şi băşcălia cu care a fost „responsabil“ operatorul de imagine Cătălin Popescu. Cătălin numit Cotolin de ghidul Ri. Cătălin Popescu zis Grasu’. Singurul gras din povestea lui Adelin Petrişor. Şi din ţara al cărei lider, enigmaticul, rezervatul Kim Jong Un, e un personaj flasc, mai curând o arătare, parcă mereu adormit care mie mi-a amintit de unele personaje din „Ivona, principesa Burgundiei“.
Dar, ca şi la curtea surprinsă de Gombrowicz în superba lui piesă, şi în Coreea comunistă e mereu cineva care are la îndemână osul de peşte ce poate fi administrat instantaneu şi eficient incomozilor.

Adelin Petrişor e născut în 1975. Carevasăzică, a trăit exact 15 ani în comunism. Zilele petrecute în Coreea au fost un supliment. Care „executat“, îi îngăduie gazetarului să creadă că aşa ar fi fost şi în România dacă nu ar fi intervenit Revoluţia salvatoare. Nu am nici cel mai mic motiv să nu împărtăşesc opinia lui Adelin Petrişor. Dimpotrivă. Subscriu.

Adelin Petrişor- ŢARA CU UN SINGUR GRAS; Editura Polirom, Iaşi, 2013