Cadouri din cuvinte: poveşti de la scriitori şi jurnalişti

Cadouri din cuvinte: poveşti de la scriitori şi jurnalişti

FOTO: Alexander Raths/ Shutterstock

Autorii unor volume de proză, poezie şi articole jurnalistice îşi aduc aminte de darurile pe care le-au desfăcut de Crăciun: unele dintre ele, experienţe; altele, jucării sau scrisori. Au povestit la gura sobei: T. O. Bobe, care a scris cărţi precum „Contorsionista“ şi „Bucla“; Liliana Nicolae, jurnalistă la Radio Europa FM; Eli Bădică, editor la Nemira; Andrei Zbîrnea, poet şi jurnalist, şi Dan Coman, autorul romanului „Căsnicie“.

 

 

Primul dar de Crăciun

T. O. Bobe, scriitor 

 
Am doar 10 luni şi mă trezesc, ca de obicei, către prânz, în pătuţul meu cu gratii, aşezat sub fereastră, alături de patul părinţilor. Mama e pe undeva prin bucătărie, trebăluieşte şi, când vine să mai arunce un ochi spre mine, aşa cum face din când în când, mă găseşte în picioare, sprijinit cu o mână de pervaz, lovind geamul cu cealaltă şi răstindu-mă în limba pe care doar eu o pricep la arătarea din curte, care nu se mişcă deloc, nu e deloc impresionată că o cert, că o întreb cine e, ce caută acolo, ce vrea. Oricât m-aş răţoi la ea, rămâne la fel de albă, de încremenită, cu ochi de cărbune, cu nas de morcov, cu o căciulă făcută dintr-o oală roşie cu smalţul sărit. E un om de zăpadă clasic, aşa cum apare în toate descrierile tradiţionale: cu mătură, cu nasturi tot din cărbune, cu fular, cu zâmbetul dintr-o crenguţă curbată. N-am mai văzut niciodată aşa ceva, nu ştiu ce e, dar nu sunt nici speriat, nici peste măsură de încântat, doar intrigat, curios, mirat că nu se mişcă, oricât aş ţipa la el, oricât i-ar da roată Azor, care latră şi sare bucuros că m-am trezit, aşa cum face în fiecare zi când mă simte.
 
Parcă îl văd şi acum, parcă îi văd ochii nemişcaţi, aflaţi la nivelul ochilor mei, deşi e evident că n-am cum să mi-l amintesc, să ţin minte ceva de când nu aveam nici 1 an. Dacă ştiu despre el şi despre mine cel de atunci e pentru că mama mi-a povestit pe urmă, mult mai târziu, în câteva rânduri, cum ninsese peste noapte şi cum, după ce tatăl meu plecase la serviciu, ea mi-a făcut acel om de zăpadă în zori, cum îi îngheţaseră mâinile, cum s-a chinuit să găsească o oală mai veche pe care să i-o pună pe cap şi cum s-a temut să nu mă treazească Azor înainte să termine. Evident că n-am cum să ţin minte omul de zăpadă de-atunci, şi tot ce pot să fac e să-mi reconstitui în minte imaginea lui, să-l văd cum mă priveşte cu ochi de cărbune, să-i văd prin geam obrajii rotunzi, de la distanţa aceea de nici jumătate de metru, şi fiecare por de zăpadă, să-mi reconstruiesc tot decorul din spatele lui: curtea albită, magazia de lemne, caisul de lângă ea şi cuşca lui Azor cu un strat alb ca de frişcă, gros de o palmă, pe acoperiş.
(Foto: Mircea Struţeanu)
 
Şi, mai mult decât atât, nu văd doar omul de zăpadă şi curtea din perspectiva copilului care-am fost; văd simultan întreaga scenă, ca şi cum aş fi suspendat undeva deasupra ei, mă văd pe mine, mic şi bătând cu palma în geam, văd pătuţul cu gratii şi patul mare de lângă el, văd în stânga mea uşa ce dădea spre marchiza din faţă, pe peretele din spatele acelui copil văd şifonierul, undeva în dreapta e jumătatea de sobă de teracotă care încălzea camera, alături e uşa dinspre bucătărie, deschisă pe jumătate, iar în prag, pândindu-mă, stă mama, tânără, în papuci de casă şi în capot. Pot să-i simt zâmbetul, o văd cum se apropie de copilul acela şi, deşi n-o aud, pot să ghicesc că îi explică ce e un om de zăpadă şi că-l linişteşte şi-i spune să nu se sperie, deşi nu e speriat, deşi nu sunt speriat, sunt doar uimit, aşa cum eşti uimit numai atunci când descoperi lumea treptat.
 
Acesta e, de departe, cel mai spectaculos dar pe care mi l-a adus vreodată Crăciunul, chiar dacă nu s-a vrut un dar de Crăciun şi chiar dacă eu nu mi-l amintesc şi a trebuit să-mi adun amintirile, aşa cum mama a adunat atunci zăpada din curte, să le îndes una într-alta: amintirea fiecărui detaliu din camera mea de atunci, amintirea curţii, care era cea mai mare parte a universului meu cunoscut, amintirea mamei şi a povestirii ei repetate, pornind de la care mi-am construit propria amintire, o amintire, pe cât de adevărată, pe atât de inventată, de închipuită, o poveste despre ce-mi amintesc, fără să-mi fi amintit cu adevărat niciodată ceva. 
 
 

Păpuşa cu ochi verzi

Liliana Nicolae, jurnalistă 
 
Era o vreme în care eu şi fratele meu – mai mare cu doi ani decât mine – începuserăm să bănuim că Moş Crăciun nu are timp să împartă cadouri tuturor copiilor şi că îşi ia ajutoare peste tot. La noi în casă, ajutoarele Moşului erau, desigur, mama şi tata, bănuiam noi! Însă, bănuiala nu era suficientă. Voiam să ne convingem. Să demonstrăm! Aşa că, de vreo doi ani, puneam la cale tot felul de capcane, să-i prindem pe părinţi asupra faptului. Cred că toţi copiii îşi doresc asta, la un moment dat. Din păcate.
 
Încercam să stăm treji cât mai mult, prefăcându-ne că dormim. Ba, a fost un an în care, în noaptea în care trebuia să vină Moşul, am sprijinit o riglă de uşă, în ideea că, atunci când părinţii vor intra în cameră, rigla o să cadă, o să facă zgomot, iar noi vom sări de sub plapumă strigând: „V-am priiins!“. Însă, de prins, nu i-am prins niciodată. În alţi ani, căutam prin şifonier posibile cadouri, răscoleam toată casa cu o îndârjire pe care acum mi-e greu s-o înţeleg, deşi cred că totul era un joc în mintea noastră de copii. Dar nici căutările n-au avut vreodată succes. Aşa se face că misterul micilor cadouri de Crăciun a fost păstrat cât mai mult posibil. Din fericire.
 
Moş Crăciun era Moş Gerilă şi aducea cadouri pe 31 decembrie. Nu era foarte darnic, ci foarte practic atunci când alegea cadoul. Dacă aveam nevoie de ghetuţe, de exemplu, Moşul ne aducea ghetuţe. Sau cărţi de colorat. Şi ceva dulciuri.  Foarte rar jucării. Însă, în acel an – cred că eu aveam 5 ani, iar fratele meu 7 –, a fost Crăciunul Crăciunurilor copilăriei noastre. 
 
Nu găsiserăm nimic în şifonier, simţeam că ni se pregăteşte ceva, dar eram foarte liniştiţi. Cred, de fapt, că nu îndrăzneam să ne dorim ceva special. Bradul era un molid. Avea câteva globuri, o stea în vârf şi crenguţe sărăcăcioase, cu ace rare, care rămâneau prin covor zile bune după ce era despodobit şi aruncat la gunoi. Tata ne ajuta să punem şuviţe de vată pe crenguţe şi tot el ne învăţase să facem ghirlande. Tăiam hârtie creponată sau lucioasă cu foarfeca, o lipeam cu un lipici de proastă calitate, şi ce ieşea din mâinile noastre era beteala. Odată bradul împodobit, ne-am dus la culcare. Ne cam săturasem să ne jucăm de-a detectivii de Moş, aşa că ne-am băgat în pat fără prea mari aşteptări. 
(Foto: Arhiva personală Liliana Nicolae)
 
Dimineaţa, cum spuneam: Crăciunul Crăciunurilor! Nici eu, nici fratele meu nu visaserăm aşa ceva. Pe fratele meu îl aştepta sub brad un avion mare, alb, pe care scria cu albastru TAROM.  Iar cadoul meu era o păpuşă aproape cât mine de înaltă. Cu părul scurt şi creţ. Roşcat. Ochi verzi. Şi  o rochie lungă, vaporoasă, tot verde. Şi mai spunea şi „ma-ma“, când o aplecam uşor. Pe cutie scria că o cheamă Maria. Cum oi fi reacţionat eu atunci? Îmi imaginez că poate am rămas mută de uimire. Şi de fericire. Nu văzusem la nimeni o astfel de păpuşă. Cu atât mai mult să o ating, să fie a mea.  
 
Ea, Maria; eu, Liliana. Ne-am împrietenit repede. Îi spuneam toate secretele mele de copil, secrete pe care, de fapt, nu le aveam. Dar îmi plăcea să-i şoptesc la ureche tot felul de lucruri. Unele neinteligibile. Şuşoteala asta ne făcea să părem părtaşe la ghiduşii ştiute sau inventate. Învăţam împreună toate poeziile şi cântecele pentru serbări. Cu Maria am învăţat şi tabla înmulţirii! Iar în serile reci de iarnă puneam la cale adevărate spectacole în care jucam, cântam şi dansam doar noi două. Ca două artiste! Eu, ca eu, dar Maria chiar părea o artistă cu rochia ei lungă, vaporoasă şi verde. Şi era o păpuşă frumoasă, cu trăsături de păpuşă deşteaptă. Ştiţi că unele par prostuţe, puse pe şotii, haioase. A mea avea clasă. 
 
Cam prin clasa a VI-a a început să stea tot mai mult pe canapea. Singură. Eu deveneam din ce în ce mai ocupată. Cred că a mai stat prin casă vreo doi ani. Apoi, a dispărut. Rochia se decolorase cu totul. Difuzorul din care se auzea „ma-ma“ era spart de mult, iar ochiul drept fusese scos, nu ştiu prin ce nenorocire, şi rămăseseră doar genele lungi şi întoarse deasupra unei găuri negre. Maria mea îşi pierduse clasa. Ajunsese o păpuşă chioară. Şi parcă îmbătrânise. Vă jur: nu eu îi scosesem ochiul. Exclus! 
 
De-atunci, m-am gândit de multe ori la păpuşa asta. Singura păpuşă adevărată, primită de un Crăciun/An Nou comunist. N-am uitat-o. Şi… da, mi-e dor, uneori, de Maria mea şi de fetiţa care se juca cu păpuşa cu ochi verzi. 
 
   

Scrisori de la Moş Crăciun

Eli Bădică, jurnalistă
 
E greu să nu te cuprindă febra Crăciunului în decembrie. Nu de alta, dar la fiecare pas mai auzi câte un colind, oraşul e împânzit de beculeţe, brazi şi, uneori, zăpadă; ţi se sugerează constant ce cadouri le poţi face celor dragi şi aşa mai departe. Oricât încerci să rezişti tentaţiei de a te extazia peste măsură, e imposibil. Sau, cel puţin, asta mi se întâmplă mie. Entuziasmul specific acestei perioade mi-a şi fost transmis de mică... 
 
Mi-aduc şi acum aminte cum reacţiona mama de fiecare dată când asculta câte un colind, ce ritual de cântat colinde în preajma bradului aveam cu sora mea şi cum tot mama ne încuraja să cântăm mai tare, să ne audă din bucătărie. Cât de faine erau serile în care împodobeam bradul, cât de fericită era când ne anunţa, cu o săptămână înainte de Crăciun, că s-a întâlnit cu Moşul la magazin – el venea la noi în două reprize, o dată înainte de Crăciun, cu de-ale gurii, tot felul de bunătăţi pe care le depozitam corespunzător pentru ziua cea mare, uneori bucate pe care, în restul anului, nu le consumam, cum erau bomboanele de pus în brad, iar a doua oară cu dulciuri, portocale şi haine. Moşul nostru era practic: vedea ce ne lipseşte şi ne aducea în dimineaţa de Crăciun. 
 
Când mă gândesc la Crăciun, aşadar, nu mă gândesc propriu-zis la cadouri, ci la atmosfera de Crăciun, la cei dragi, la a fi împreună. Deşi nu au venit în viaţa mea chiar de Crăciun, indiscutabil cel mai frumos cadou sunt oamenii, cei care mă înconjoară constant, cei pe care-i admir, cei la care ţin foarte tare, cei de departe sau de aproape, cei pe care i-am îndrăgit de curând sau cu zeci de ani în urmă. Sună patetic (este!), dar ştiu cu siguranţă că nu aş fi eu fără ei. Apoi, cele mai însemnate cadouri au fost întotdeauna cărţile. Cele pe care mi le-am dorit foarte tare sau cele care m-au surprins, cele pe care le-am pipăit pe toate părţile, cele cu care am dormit, cele de care m-am bucurat şi la multă vreme după ce s-au terminat, cele pe care le aranjez şi rearanjez în bibliotecă. Iar obiectele alese pe potriva mea de cei care mă cunosc atât de bine mi-au înseninat mereu zilele. Enumerările pot continua în acelaşi ritm, dar m-aş opri aici pentru că mi-aş dori să vă povestesc puţin despre cadoul simbolic cu adevărat nepreţuit, cel care nu are valoare pentru altcineva în afară de mine. E categoric cel mai frumos dar de Crăciun la care mă pot gândi, cel mai însemnat, cel care m-a încântat peste măsură şi pe care-l păstrez cu sfinţenie: o cutie plină cu scrisori. Adresate mie, desigur. 
(Foto: Arhiva personală Eli Bădică)
 
Să dezvolt. Ziua mea de naştere este cu o lună jumătate înainte de Crăciun, aproape de mijlocul lui noiembrie. În urmă cu câţiva ani, exasperată de întrebarea „Ce vrei să primeşti de ziua ta?“, le-am propus celor dragi un mic joc: să nu-mi cumpere absolut nimic, ci să-mi scrie. Câteva rânduri sau câteva pagini, despre mine, despre ei sau despre noi, despre trecut, prezent sau viitor, ficţiune sau non-ficţiune, poezie sau proză, orice. Au avut libertate completă. Singurele cerinţe erau să fie oneste, să fie scrise de mână şi să fie puse într-un plic. Toţi au protestat, „Dar noi nu scriem, ca tine, avem cu totul alte profesii“, „Era mai simplu să-ţi cumpărăm ceva!“, „Pot să iau ceva de pe net?“, „O să-ţi scriu ceva atât de oribil încât o să te convingi că mai bine îmi spuneai ce să-ţi iau“, „N-am mai scris de mână de la şcoală, nu mă laşi să scriu pe laptop?“, „Nu mai bine îţi iau o carte? Şi aia a fost scrisă de cineva…“. Dar, în cele din urmă, aflaţi în faţa hârtiei albe, goale, s-a petrecut ceva, habar nu am ce, astfel încât absolut toate scrisorile pe care le-am primit apoi au fost minunate. Câteva propoziţii, urări, poveşti mai scurte sau mai lungi, declaraţii emoţionante, cuvinte pe care le păstrez şi acum cu mare drag. Şi e foarte interesant ce aleg oamenii să-ţi scrie cu aşa o ocazie. Pentru că nu m-am întâlnit cu toţi de sau în preajma zilei mele de naştere, unele rânduri mi-au fost dăruite de Crăciun. O lună şi jumătate în care să tot primeşti scrisori de la oamenii din jurul tău, ce răsfăţ! De atunci – dacă aş şti că nu-i storc de energie pe unii dintre ei – îmi tot vine să repet, an de an, „experimentul“. Anul acesta i-am spus unei singure prietene. Poate îmi fac curaj şi reiterez rugămintea de Crăciunul ăsta, cine ştie?  
 

Kazaa

Andrei Zbîrnea, scriitor 
 
Am crezut în povestea lui Moş Crăciun până aproape de 14 ani. Literalmente. Practic, mutarea familiei mele la Bucureşti, în decembrie 1998, se făcea încă sub semnul bătrânului cu barbă care aduce cadouri. Atunci aveam 12 ani. Colegii de la gimnaziul din Urziceni nu au reuşit niciodată să mă convingă de faptul că rolul moşului era asumat de părinţi.
 
Cineva spunea că generaţiile născute după 1980 nu ar fi ajuns la nivelul actual de cunoaştere fără pirateria din mediul online. Nu simt nevoia să îl contrazic, cel puţin nu în acest moment. Al doilea izvor, mult mai strălucitor, dar şi cu o durată de viaţă mult mai mică, a fost programul Kazaa, prin intermediul căruia puteai descărca muzică în format MP3. Pentru cine nu a prins perioada internetului de tip dial-up, o seară de Crăciun în care să descarci cinci melodii poate însemna o miză derizorie. Totuşi, pentru copiii care au văzut universul virtual crescând alături de ei, etapa internetului legat la telefonul fix a reprezentat un moment relevant în evoluţia umanităţii. Desigur că nu putem uita facturile piperate pe care le primeau părinţii noştri, atunci când intram pe internet în orele cu tarife mari. 
 

Foto: Arhiva personală Andrei Zbîrnea
 
Crăciunul din 2002 a adus în casa noastră, prin vocea tatălui, o nouă variantă de a stoca muzică pe hard-diskul calculatorului.  Pasionat dintotdeauna de informatică şi un programator cu ştate vechi, el a contribuit şi la primii paşi ai noştri – ai mei şi ai fratelui meu – în lumea virtuală. Pe lângă Kazaa, taică-meu m-a învăţat să am întotdeauna un antivirus, încă din 1999, când nu ieşeam atât de des pe internet, ocupându-mă mai mult de Championship Manager 99/00 şi de FIFA ’99 –, dar şi un firewall. Îmi amintesc foarte clar de programul care se numea Zone Alarm. În plus, datorită tatălui meu mi-a fost mai uşor să fac tranziţia între viaţa mea de dinainte de Facebook şi cea din epoca Facebook. Da, pot spune că am trăit 23 de ani fără Facebook şi sunt cât se poate de mândru de lucrul acesta. 
 
Kazaa era un demn urmaş al lui Napster, mult-hulit de Lars Ulrich (de la Metallica) şi considerat o idee de business de vizionarul David Bowie. Eu m-am bucurat de beneficiile Kazaa doar câteva luni şi doar preţ de vreo douăzeci de piese. Nu-mi amintesc foarte multe despre Crăciunul din 2002, însă nu am uitat două lucruri. Primul dintre ele ar fi că trăgeam cu ochiul la clientul de download, pentru a vedea cât mai durează până voi putea asculta pe repeat cele cinci cântece. În noaptea respectivă, am făcut multe ture între patul meu şi biroul pe care stătea calculatorul AMD K6-2, computer construit din mai multe bucăţi la un magazin din zona Eroilor. Al doilea lucru se referă la una dintre piesele pe care le-am descărcat atunci: „Zephyr Song“ al trupei Red Hot Chilli Peppers. Numele celorlalte patru piese l-am uitat între timp. Luasem contact cu această formaţie prin 1999, când americanii lansaseră legendarul album „Californication“. Tot în anul acela am trimis prima dedicaţie la postul MTV, folosind formularul de pe site-ul televiziunii. Piesa solicitată era tot din repertoriul americanilor din L.A. şi se numea „Otherside“. „Zephyr Song“, inclus pe albumul „By the Way“ din 2002, rămâne amintirea mea legată de Crăciunul acela. Mai puţine bomboane de pom, mai mult rock alternativ. Mai puţine cămăşi călcate la dungă, mai mult funk. O pijama gri în minus, vocea lui Anthony Kiedis ca un glob strălucitor. Deşi nu e un cadou palpabil, de care să te bucuri ani de-a rândul, MP3-urile au avut rolul lor la începutul erei digitalizării. 
    
Sper să nu uităm prea curând nici walkmanul, nici CD-playerul portabil şi nici MP3/MP4 playerul. Ele sunt cadouri mult mai autentice decât ar fi astăzi un cod de descărcare al celui mai recent album semnat, să zicem, de Lana del Rey. Poate, de aceea, oamenii se întorc la viniluri ca la nişte adevărate daruri de Crăciun. Şi ăsta e doar un gest de căldură umană. 
    
 

Cadou

Dan Coman, scriitor
 
Asta e tot ce rămâne: un cătun fără margini, ascuns sub păduri, acoperit în întregime de zăpadă. Un câine singur, umblând inutil dintr-o parte într-alta, fără să-şi găsească un loc al lui. Grămăjoare de aer cald ieşind brusc de sub aripile unei vrăbii, spărgîndu-se ca nişte balonaşe de săpun în întunericul îngheţat. O casă la capătul caselor - şi o cameră la mijlocul acestei case, singura încăpere unde mişcă lumina - un fel de bănuţ rostogolindu-se de-a lungul covorului, răsunând din ce în ce mai slab înainte să înţepenească sub geam, acolo unde e înghesuit bradul, iar cei doi băieţi stau aplecaţi deasupra punguliţelor colorate. Lumina rămâne o vreme aici, lungită de-a lungul cadourilor, întotdeauna aceleaşi: două pistoale cu apă, două căciuli de aceeaşi culoare şi două lozuri în plic. Nici o surpriză, dar bucuria e încă puternică, rămânând în încăpere şi după ce lumina s-a stins şi casa e iar ca toate celelalte case, cufundată în întuneric, ascunsă sub păduri, acoperită de zăpezile fără sfârşit. 
 
Foto: Ana Toma
 
O singură dată, undeva la începutul pubertăţii, lucrurile s-au petrecut altfel – dar a fost suficient pentru ca gesturile de până atunci să nu se mai repete niciodată. Frate-meu se îmbolnăvise chiar înainte de sărbători şi ai mei hotărâseră să-şi petreacă seara de Crăciun cu el, la spitalul din oraş. Am preferat să rămân singur – eram suficient de mare încât să fac asta pentru prima dată iar părinţii mei, neaşteptat, nu s-au împotrivit deloc. Trebuia doar să închid găinile şi să bag din când în când pe foc, soba de tablă se răcea imediat ce jarul pierdea din culoare, iar răcoarea începea să pocnească printre pereţii subţiri, umplând cu rapiditate distanţele dintre lucruri.
 
Am închis găinile, am cărat suficiente lemne cât să fie pentru întreaga noapte. Înainte să învârt cheia în uşă, am văzut câinele îndepărtându-se indiferent prin zăpadă, umblând fără să i se vadă picioarele, lăsând un fel de tunel de cârtiţă în urma lui. Am făcut un bulgăre şi l-am aruncat înspre el, dar nu l-am nimerit. Luna făcea gerul vizibil: albastru, cu câteva pete gri, subţire şi tăios ca un cerceaf apretat.
 
N-am apucat să sting lumina şi să mă bag în pat, când am auzit bătăile în uşă. O vreme, speriat, n-am făcut nici o mişcare – apoi, după ce i-am auzit vocea, m-am liniştit. „M-a rugat maică-ta să vin şi să văd dacă eşti bine“, mi-a zis. „Intru doar pentru câteva clipe, să mă încălzesc“. Văduva, aşa-i spuneam dintotdeauna. Locuia peste râu, în cea mai apropiată casă de a noastră, lângă moară. O femeie înaltă, masivă, cu cei mai mari sâni din lume – ştiu că în seara aceea, cât ea s-a aşezat pe marginea patului, dându-şi năframa groasă jos de pe cap, am încercat din răsputeri să nu mă uit. Să nu mă uit la ea, să nu cumva să îşi dea seama. Stătea pe marginea patului şi zâmbea. Am băgat două lemne pe foc, mi-am făcut de lucru cu lampa din mijlocul mesei. „Dacă tot am venit“, mi-a spus ridicându-se şi apropiindu-se de mine. „Şi dacă tot e seara de Crăciun, vreau să-ţi arăt ceva“. Mă înroşisem cu siguranţă, tremuram. Dac-aş fi întins mâna şi i-aş fi atins sânii (lucru pentru care aş fi dat orice, atunci) nu aş mai fi văzut niciodată, în realitate, un vis. 
 
Am luat-o direct spre râu. Înaintam greu, zăpada îngheţase, dar nu atât cât să ne ţină la suprafaţa ei, iar frigul era năpraznic – doar uneori, atunci când ea se sprijinea de braţul meu ca să-şi scoată piciorul alunecat adânc în nămeţi, valurile de căldură îmi ardeau faţa. Luna făcea ca lumina să fie stranie şi să apară, ca raza unei lanterne, doar în faţa noastră – restul satului era cufundat în linişte şi întuneric. N-am vorbit nimic. Am mers mai bine de-o oră de-a lungul râului îngheţat. O singură dat ne-am oprit, cât să vedem, la nici zece metri în faţa noastră, câinele traversînd fără grabă râul, pierzându-se în cealaltă parte, prin pădure.  A fost prima dată când, fără să vreau şi pentru o singură clipă, i-am atins sânii cu cotul. În jurul nostru, gerul crăpase ca un parbriz.

Când am ajuns la cascadă, mi-a făcut semn să tac şi să rămân acolo, nemişcat. S-a aşezat în genunchi şi a început să frece cu mâinile gheaţa, de parc-ar fi şters un geam de praf. Apoi, m-a chemat cu un gest scurt: m-am întins acolo, pe burtă, lângă ea. La început n-am văzut decât gheaţa strălucind, cercul acela întunecat pe care Văduva îl ştersese impecabil. Am făcut exact ce a făcut ea: mi-am lipit fruntea de gheaţă, mi-am dus mâinile căuş la ochi. 
 
Am stat o vreme aşa, nemişcat, fără să văd nimic. Când, enervat de situaţie (mi se părea penibil să stau aşa, întins, noaptea, lângă Văduvă, în frig), am dat să mă ridic, m-a prins de mînă. „Mai aşteaptă puţin“, mi-a şoptit, „Doar încă puţin“. Mâna ei caldă mi-a atins apoi obrajii. Zâmbea. Mi-am lipit iar fruntea de gheaţă. Sub pojghiţa groasă am văzut apa mişcând uşor, câteva valuri dispărând sub noi, insesizabile, de parc-ar fi fost vălătuci de ceaţă colorată. Apoi am văzut luna: cobora tot mai mult în apa râului, o minge împinsă în adânc de o forţă nevăzută, înţepenind brusc între doi bolovani. Lumina venea acum de pe fundul râului, făcîndu-ne feţele să strălucească. Apoi, au început să apară primii peşti: galbeni, roşii, verzi cu dungi albe. Peşti minusculi şi peşti imenşi, înaintând cu lentoare dintr-o parte într-alta, urcând până la suprafaţă, privindu-ne curioşi, cu capul lăsat puţin într-o parte – mii de peşti scăldaţi în lumină, urcând şi coborând într-o linişte absolută – şi doar uneori, şi doar foarte scurt, câte un peşte mai lent îşi arcuia prea târziu corpul, lovind cu coada, în întoarcere, suprafaţa pe care stăteam întinşi, făcând gheaţa să tremure uşor.  
 
Nu ştiu cât am stat acolo. Nu ştiu când ne-am ridicat şi cum ne-am întors acasă. Liniştea din adâncuri urcase pe nevăzute la suprafaţă şi îmi intrase adânc în oase. Era pentru prima dată cînd simţeam lipsa de greutate a lumii. Ştiu sigur că, în anii care au urmat, am căutat în zadar să revăd acel loc. Am înţeles foarte târziu de ce era imposibil. 
 
În zilele următoare, femeia a redevenit Văduva pe care-o ştiam. Am încercat o singură dată să vorbesc cu ea, inutil. Dar atunci, în iarna aceea,  mă alesese pe mine. Abia de curând am renunţat să aflu de ce. Cadoul ei şi-a făcut treaba.  În definitiv, asta e tot ceea ce rămâne: un cătun fără margini, ascuns sub păduri, acoperit în întregime de zăpadă. Un câine singur, umblând inutil dintr-o parte într-alta, fără să-şi găsească un loc al lui. Grămăjoare de aer cald ieşind de sub aripile unei vrăbii, spărgându-se ca nişte balonaşe de săpun în întunericul îngheţat. O casă la capătul caselor şi un băiat cu faţa ascunsă în lumină, ieşit pentru prima dată dintre marginile lipicioase ale realităţii,  incapabil să se mai întoarcă vreodată cu totul în ea.
 
 
 
 
 
 
 
citeste totul despre: