AVANPREMIERĂ „Cazul doctorului Kukoţki“, de Ludmila Uliţkaia
0
„Cazul doctorului Kukoţki”, romanul Ludmilei Uliţkaia, apare luni în librăriile din ţară, fiind publicat la Editura Humanitas, în traducerea din rusă a Gabrielei Russo. „Adevărul” prezintă, în avanpremieră, un fragment din cartea apărută în colecţia Raftul Denisei, coordantă de Denisa Comănescu.
Peste jumătate de secol de istorie a Rusiei e panoramată în acest roman vast, bogat în evenimente, în care evoluează doctorul Kukoţki şi familia sa. Dincolo de inefabilul dar al povestitului etalat cu strălucire de Ludmila Uliţkaia, importante sunt problemele etice – mai ales raportul dintre ştiinţă şi religie –, dezbătute firesc, aşa cum de altfel apar în toată proza sa.
Tânărul chirurg şi obstetrician Pavel Alekseevici Kukoţki, descendent dintr-o familie cu mulţi medici vestiţi, are un dar pe care nici o ştiinţă nu-l poate explica: vederea lui pătrunde în corpul pacientului, identificând cu precizie cauza oricărei boli. Darul dispare însă ori de câte ori are relaţii sexuale. De aceea doctorul evită legăturile amoroase, până când o întâlneşte pe Elena Gheorghievna, care, după ce reuşeşte să o smulgă din ghearele morţii, îi devine soţie. Anii trec, istoria năvăleşte peste noua familie, şi o vorbă aruncată fără voie creează falii adânci între membrii ei, punând în mişcare o spirală tragică, cu accente de realism magic.
Kukoţki, eminent medic ginecolog, asistă la dramele provocate de interzicerea avorturilor de către Stalin în 1936 şi porneşte o campanie intensă pentru a schimba această lege. O replică iscată din convingerea că întreruperea de sarcină trebuie permisă în anumite cazuri, aruncată în timpul unei discuţii aprinse, distruge relaţia de dragoste aproape ireală pe care o are cu soţia lui. Din clipa aceea, viaţa din casa lor, atât de armonioasă până atunci, începe să se destrame, iar destinele membrilor familiei ies de pe făgaşurile previzibile. Pe fundalul unei istorii tumultuoase de peste jumătate de secol – arestări şi deportări, sfârşitul epocii staliniste, dezgheţul, boema moscovită a euforicilor ani ’60 – se pun în discuţie valori umane şi eterne întrebări despre dragoste şi indiferenţă, iertare şi moralitate, înţelegere reciprocă şi alegeri personale, într-o naraţiune care te ţine în plasa ei de la prima până la ultima frază
„Cazul doctorului Kukoţki este saga unei generaţii şi o explorare îndrăzneaţă a memoriei, medicinei, eticii, misticismului şi iubirii.“ - Foreword Reviews
Un interviu cu Ludmila Uliţkaia poate fi citit aici.
-FRAGMENT-
„Moartea portăresei Liza agită toată lumea creştină de pe partea cu numere fără soţ a străzii Novoslobodskaia până la gara Savelovsk, stârni o furtună de pasiuni, de discuţii aprinse şi‑i învrăjbi pe mulţi pentru totdeauna. După ce Vasilisa Gavrilovna chemase salvarea şi miliţia, după ce trupul chircit fusese dus la morga Institutului Medico‑Legal, scandalul o luă în două direcţii – problema locuinţei şi problema medicală.
Garajul îl revendicau trei persoane însemnate, prima dintre ele fiind chiar administratorul Kostikov, care visa de ceva vreme să‑şi instaleze acolo sora cu fiica ei, amândouă trăind acum în locuinţa lui – tot aştepta să‑i dea surorii locuinţă de la fabrică, dar în zadar. În ziua morţii, mirosind că era momentul, Kostikov îi făcuse formele în cartea de imobil unde figura răposata Liza şi socotea că locuinţa nu va mai fi dată altcuiva. Al doilea care revendica garajul era electricianul de la administraţie, Kostia Sicikin, împotmolit în viaţă, care ocupa o cameră de nouă metri şi avea trei copii, al patrulea fiind pe drum. Mai era o persoană importantă, unul care nu stătea nici el cu mâinile în sân – sectoristul Kurennoi ocupa la cămin camera cea mai mare, dar intenţiona să se căsătorească şi era gata de luptă.
Ceilalţi din barăci, oameni neînsemnaţi, nu aveau nimic împotrivă să‑şi îmbunătăţească traiul, dar nici şanse nu aveau.
Problema medicală era mult mai serioasă. Expertiza arătase că portăreasa Liza murise din cauza hemoragiei declanşate de perforarea peretelui uterului, şi mâna „medicului“ care făcuse nenorocitul de avort ilegal extrăsese cu un instrument necunoscut jumătate din intestin…
În codul penal această intervenţie nereuşită se pedepsea cu închisoare de la trei la zece ani, în funcţie de calificarea celui care făcuse avortul: un doctor primea zece ani în cazul morţii pacientei, de două ori mai mult decât o moaşă improvizată. Aşa arăta judecata dreaptă.
Tot cartierul cunoştea numele celor două femei care aveau asemenea îndeletniciri neplăcute Domnului: moaşa Şura Zudova şi moldoveanca Dora Gherghel. Prima avea o metodă mai simplă şi mai ieftină. Făcea o injecţie şi introducea un cateter. De obicei metoda ajuta. Nu reuşea uneori la femeile mai rezistente sau care nu născuseră până atunci. În cazuri dintr‑astea Zudova îşi desfăcea braţele a neputinţă şi nu lua bani.
Dora era lucrător sanitar, făcea totul ştiinţific, nu dădea greş. Se mutase după război de la Chişinău la Moscova. Era o brunetă frumoasă cu privirea arzătoare – vecinii înguşti la minte o suspectau că era evreică. Se descurca în orice situaţie: se pricepuse să‑şi facă un rost măritându‑se cu un maior, deşi avea deja un copil, era şi o gospodină întreprinzătoare – deşi Moscova era un loc nou pentru ea, afla pe dată ce şi unde se dădea pe cartelă. Îşi aranjase un post de soră medicală la spital, deşi diploma de absolvire a şcolii sanitare arăta în aşa hal, încât părea falsă, şi unde mai pui că nu era scrisă în rusă. Dora făcea acasă avorturi cum scrie la carte, chiar şi cu anestezie, dar lua scump. Se duceau la ea cei cu dare de mână, era puţin probabil ca Liza să fi ajuns la ea. Aşa că vecinii traseră concluzia că, fără doar şi poate, Zudina o făcuse lată în cazul ei.
A doua zi veniră să facă anchetă. Percheziţionară garajul, nu găsiră nici instrumente, nici medicamente.
— Vezi să nu fie, s‑au păcălit proştii – îi luau în zeflemea vecinii.
Anchetatorul, un tinerel cu gâtul subţire, se înroşi la faţă în timp ce le interogă pe vecine, mute ca peştele. Se găsi totuşi una care să toarne, cum se întâmpla întotdeauna. Nastia Grablia, cea mai apropiată vecină a Zudinei, le despărţea doar un perete de placaj, nu‑şi ţinu gura, fiindcă era luptătoare înnăscută pentru dreptate.
— Ce nu ştiu nu spun. Pe Liza n‑am văzut‑o, dar altora le bagă şi asta chiar ajută, îi şopti la ureche anchetatorului.
— Dumneata ai recurs la ajutorul ei? se interesă anchetatorul.
— Ferească Dumnezeu, nu‑mi mai trebuie de mult aşa ceva, găsi motivul Grablia.
— De unde ai aflat dumneata?
Grablia îl duse la peretele despărţitor din placaj, ciocăni în el cu unghia, şi se auzi imediat:
— Ce vrei, Nastia?
— Nimic, răspunse Grablia şi‑i şopti bucuroasă la ureche anchetatorului: Vedeţi, se aude tot până la cel mai mic zgomot de copeică. De la vecini nu transpiră nimic, nu crâcnesc…
Anchetatorul îşi notă în caiet şi plecă – avea acum o variantă a întregii istorii.
Starea de spirit stârnită de anchetă, de certurile şi vrajba între vecini, pătrunse şi în casa liniştită a familiei lui Pavel Alekseevici. Totul a început, de fapt, în seara zilei în care au dus‑o la morgă pe Liza. I‑au culcat pe copiii Polosuhinei în camera Taniei şi pe ea în dormitorul părinţilor.
Cei mari s‑au adunat pentru cina mult întârziată – Pavel Alekseevici, Elena şi Vasilisa Gavrilovna, care stătea uneori cu ei la masă, deşi o făcea fără tragere de inimă. Trebuia să se întâmple ceva deosebit, vreo sărbătoare sau vreun eveniment important, cum era moartea Lizei. Vasilisa prefera să mănânce în camera ei, în linişte, spunând rugăciunea.
După ce termină de mâncat, Pavel Alekseevici îndepărtă farfuria şi zise, adresându‑i‑se Elenei:
— Acum pricepi de ce‑mi irosesc energia de atâţia ani ca să rezolv treaba asta?
— Care treabă? îi întoarse întrebarea Elena distrată, adâncită în gândurile ei. Nu‑i dădea pace gândul la copiii Polosuhinei.
— Autorizarea avorturilor.
Vasilisa fu cât pe ce să scape din mână ceainicul. Însemna că Pavel Alekseevici, pentru care avea mare respect, era de partea criminalelor, a ucigaşelor, se îngrijea de ele, să le lase libere pe neruşinate, să trăiască în dezmăţ. Să fie chiar el ucigaşul? Asta nu‑i intra în minte… Cum se poate aşa ceva?
Pavel Alekseevici întări cu argumente, se lansă în explicaţii – o ţinea una şi bună, doar era calul lui de bătaie.
Vasilisa tăcea nelămurită, ţinându‑şi strânse buzele. Nu‑şi bău ceaiul, dădu de o parte ceaşca, dar nu se retrase în camera ei. Şedea mută, nu‑şi ridica ochii.
— Groaznic, groaznic, zise Elena cu capul sprijinit pe mâini.
— Ce‑i aşa groaznic? se enervă Pavel Alekseevici.
— Totul e groaznic. Şi că Lizaveta asta a murit. Şi tot ce spui tu. Nu, n‑o să fiu de acord niciodată cu aşa ceva. Asta înseamnă să accepţi pruncuciderea. E o crimă, mai rău decât uciderea unui om în toată firea. Micuţ, fără apărare… Cum să legalizezi aşa ceva?
— Da, bineînţeles, tolstoism vulgar, vegetarianism şi abstinenţă…
Elenei îi sări ţandăra:
— Ce are a face vegetarianismul cu tolstoismul? Nu asta a avut în vedere Tolstoi. În camera Taniei sunt trei făpturi care dorm. Dacă avortul ar fi fost autorizat, ele ar fi fost ucise. Liza nu prea avea nevoie de ele.
— Unde ţi‑e mintea, Elena? Să zicem că ele n‑ar mai fi venit pe lume şi n‑ar mai fi fost acum trei orfani nenorociţi, condamnaţi la sărăcie, foame şi închisoare.
Se lăsă cu ceartă pentru prima oară în cei zece ani de când erau împreună.
— Ce spui, Paşa? întrebă îngrozită Elena. Cum poţi să spui aşa ceva? Oi fi eu slabă de minte, dar nu despre minte e vorba aici. Ele îşi ucid copiii. Cum poate fi acceptată treaba asta?
— Da’ de ce să nu fie acceptată? Şi ele se omoară! Cu ei ce faci? zise el arătând cu degetul spre camera unde dormeau copiii plăpânzi, vrednici de milă, de care mama lor nu reuşise să scape la momentul oportun. Cu ei ce vrei să faci?
— Nu ştiu. Atâta ştiu, că nu trebuie omorâţi.
Pentru prima dată nu era de acord cu spusele soţului, iar el în persoană o irita, o făcea să i se împotrivească.
— Gândeşte‑te la femei! ridică tonul Pavel Alekseevici.
— De ce să mă gândesc la ele? Sunt nişte criminale, îşi ucid copiii, zise Elena cu buzele strânse.
Faţa lui Pavel Alekseevici arăta împietrită, şi Elena înţelese, în sfârşit, de ce subalternilor le era frică de el. Nu‑i văzuse niciodată expresia feţei în astfel de momente.
— N‑ai dreptul să vorbeşti. N‑ai organul ăsta. Odată ce nu poţi să rămâi însărcinată, nu poţi să te pronunţi, zise el încruntat.
Toate momentele fericite trăite în familie, fără încrâncenări, fără cuvinte grele, sentimentul că erau făcuţi unul pentru altul, viaţa lor intimă, încrederea neţărmurită – totul se nărui într‑o clipă. El păru să nu înţeleagă. Vasilisa îl privi ţintă cu singurul ei ochi bun.
Elena se ridică de la masă. Îi tremura mâna, scăpă ceaşca în chiuvetă. Era o ceaşcă veche, cu o crăpătură lungă de‑a curmezişul. Se lovi de fundul chiuvetei şi se sparse. Elena ieşi din bucătărie fără să strângă cioburile. Vasilisa plecă abătută în cămăruţa ei.
Pavel Alekseevici făcu un pas să‑şi urmeze nevasta, dar se opri în loc. Nu, las‑o să sufere. Adună pisicile vagaboande, dar de nenorocita de Liza nu‑i e milă! S‑a găsit cine să judece… Las‑o să se mai gândească…
Elena se gândi toată noaptea. Plângea, se gândea şi iar o apuca plânsul. Alături de ea, pe locul dintotdeauna al soţului, dormea Tania, era caldă. Pavel Alekseevici se dusese în cabinetul lui.
Şi Vasilisei Gavrilovna îi pieri somnul. Nu‑şi frământa mintea, se ruga şi plângea. Pentru ea Pavel Alekseevici era un nelegiuit.
Pavel Alekseevici se trezi de câteva ori. Îl chinuiau visele urâte. Se sucea pe toate părţile făcând să‑i alunece cearşaful de pe divanul tapisat cu piele.
Se lumină de ziuă foarte devreme. Vasilisa Gavrilovna ieşi din cămăruţa ei în clipa în care auzi că Pavel Alekseevici pune ceainicul. Îl anunţă că pleacă de la ei. Nu era prima oară. Se mai întâmplase să ceară socoteala fiind ofensată din cine ştie ce motiv. De obicei ţinea în ea toate nemulţumirile, la un moment dat dispărea câteva zile, dar se întorcea destul de repede.
Pavel Alekseevici, căruia nu‑i trecuse supărarea din ajun, mormăi:
— Fă cum pofteşti.” (Copyright: Editura Humanitas)
Ludmila Uliţkaia, una dintre cele mai importante şi apreciate voci ale literaturii contemporane, s-a născut într-un sat din Urali în 1943. După ce îşi ia licenţa în biologie la Universitatea din Moscova, lucrează în cadrul Institutului de Genetică. La sfârşitul anilor ’70 se angajează consilier la Teatrul Evreiesc din Moscova şi scrie scenarii de film. Primul său roman, Soniecika (1995; Humanitas Fiction, 2019), îi aduce instantaneu notorietatea, fiind nominalizat pe lista scurtă la Premiul Booker pentru Literatura Rusă şi recompensat cu premiile Médicis étranger şi Giuseppe Acerbi. Următorul roman, Medeea şi copiii ei (1996; Humanitas Fiction, 2019), îi sporeşte renumele cu o nouă nominalizare la Premiul Booker, pe care şi-l adjudecă în 2001 pentru Cazul doctorului Kukoţki, roman încununat şi cu Premiul Penne (2006). Înmormântare veselă (1997; Humanitas Fiction, 2019), unul dintre cele mai apreciate romane ale autoarei, este tradus în peste douăzeci de limbi. De acelaşi succes se bucură volumul de povestiri Fetiţele (2002; Humanitas Fiction, 2013), precum şi romanele Minciunile femeilor (2003; Humanitas Fiction, 2019) şi Al dumneavoastră sincer, Şurik (2003; Humanitas Fiction, 2019), câştigător a mai multe premii: Romanul anului 2004 în Rusia, Premiul Naţional pentru Literatură în China (2005) şi Grinzane Cavour în Italia (2008). Daniel Stein, traducător (2006; Humanitas Fiction, 2011) a fost încununat cu premiile: Bolşaia Kniga (Marea Carte), Părintele Alexandru (Germania, 2008) şi Simone de Beauvoir pentru libertatea femeilor (Franţa, 2011). În 2010, Uliţkaia publică bestsellerul Cortul verde, tradus în română cu titlul Imago (Humanitas Fiction, 2016), iar în 2015, Scara lui Iakov (Humanitas Fiction, 2018). Cărţile Ludmilei Uliţkaia s-au vândut până în prezent în peste trei milioane de exemplare. În 2013 i s-a acordat distincţia Officier de la Légion d’honneur, în 2014, Premiul de Stat al Austriei pentru Literatură Europeană şi în 2020, Premiul Siegfried Lenz.
Se încarcă comentariile...
