În crucea drumului

Cînd mi-a pus întrebarea nu m-a privit în ochi. Eram umăr lîngă umăr, sus, lîngă ghizdul fîntînii, şi ne uitam la ceilaţi copii, jucîndu-se în crucea drumului. Pe-o latură, drumul ducea devale, la imaş, trecea prin faţa casei Marianei, care-mi furase, vara trecută, sandalele roşii.

În faţă, ieşea după o curbă din satul Plopenii Mici, şi o pornea singur - singurel spre Ungureni, unde exista un bloc şi o cofetărie cu suc galben ca păpădia. În dreapta, drumul spinteca satul, pînă la halta Mîndreşti. În spatele fîntînii, se adîncea ca un culoar şi se ducea pînă dincolo de tanti Milia, care spunea tot timpul că are cei mai mulţi vecini, deşi  casa ei era ultimul acoperiş din sat, înainte de cimitir.  Odată a nins atît de mult, încît au dărîmat gardul bunicilor şi mortul a trecut prin curte. Drumul era astupat de zăpadă tot, tot, pînă la buza cerului.

De lîngă fîntînă, ca şi din verandă, se vedea lumea, în cele patru plecări ale ei. Cît era ziua de lungă, din spatele ferestrelor, bunicul supraveghea încrucişarea de drumuri, cu pumnii sprijiniţi de masa acoperită cu muşama. Se vede însă că lumea avea un mers al ei invizbil, de vreme ce bunicul a ratat momentul cînd Ilie Clonţu a rămas fără nevastă. M-a pus să povestesc de o mie de ori faţă de bunica, de parcă umbrele mişcătoare pe care le zărisem din întîmplare ascundeau un înţeles mai adînc, care îmi scăpa.

Într-o zi, ziua-n amiaza mare, a trecut o căruţă, ca atîtea alte zeci. Venea din faţă, dinspre magazinul sătesc, direct spre casa bunicilor, a cotit-o apoi spre dreapta, pe drumul care duce la tren. Căruţaşul mîna repede, avea treaba lui. Nu era faeton, era o căruţă-căruţă. Sunau pietrele sub roţile din fier şi, în goana cailor, scîndurile muşcau la încheieturi cu glasul unui clopot imens, de vînt. Deodată, dintr-o curte a răcnit o femeie. Stai, mă! Căruţaşul a oprit scurt şi, la smucitura lui, caii au sforăit gros, cu nările căscate ca ochii. Femeia şi-a aruncat bocceaua în căruţă şi duşi au fost!

Ilie Clonţu avea un picior de lemn, tăiat de la genunchi. Cînd dădea să zică ceva, vorbele i se încrucişau, bolovănoase, în dinţii de castor, împrăştiaţi aiurea. Eram sigură că noapte de noapte desfăca în dinţi patru sau cinci saci cu ştiuleţi de popuşoi, ca să-şi tocească dantura de rozătoare. Pentru treaba asta, oamenii din sat îi dădeau la schimb, ouă şi făină de grîu.

De la fîntînă se vedea ca-n palmă fojgăiala copiilor, în răscruce. Vara, ziua ezita să scadă, mai rămînea vreun ceas suspendată deasupra, pînă-şi termina copchilăraia toată energia, şi mai nestăpînită la crepuscul. Venisem de la Iaşi cu trenul de după – amiază şi vestea se răspîndise ca gîndul. Se strînseseră şi mai mulţi ca de obicei, ca să nu rateze momentul cînd se adăuga la ceată un suflet în plus, başca de orăşean, bun de martirizat cît era vacanţa de lungă.

Ardeau de nerăbdare să mă întrebe dacă ştiu, ei care ştiau dintotdeauna. Copiii de la ţară vin pe lume atoateştiutori, şi dacă nu au auzit şi n-au învăţat deja totul de pe vremea cînd mamele cărau apă de la fântînă şi copilul în vintre, atunci află oricum imediat, prin vis. Spălaţi, înfăşaţi în hainele fraţilor mai mari, pruncii se trezesc direct într-o lume în care pudoarea  adulţilor e slujită de somnul adînc al copiilor, în aceeaşi odaie.  

L-am recunoscut pe Doruş, nu mai era cel mai mic din grup, într-un an i se măriseră pistruii sub ochi, ca nişte boabe de grîu bune de împrăştiat la raţe. Ştiam fără să ştiu că nu şi-ar mai bate nimeni joc de el, sacrificînd o eugenia, aruncînd-o pe jos, sfărîmînd-o cu talpa pentru a privi apoi spectacolul. Doruş se apleca şi culegea fără un cuvînt biscuitele spart în drum, pînă la ultima firmitură de cremă. Lenuţa venise şi ea, stătea la două case de bunici, dincolo de vecinul Batîr, care nu ne lăsa să mîncăm dude negre de pe crengile ce depăşeau peste gard. Într-o vară, cînd m-am dus s-o cer afară la joacă, tatăl Lenuţei mi-a pus cu de-a sila în mînă o felie imensă de pîine, unsă cu magiun. I-am spus că nu mi-e foame şi el mi-a răspuns ce nu mă învăţase nimeni niciodată şi ce n-am uitat, pentru că e o problemă de viaţă şi de moarte.  

Cînd ţi-e poftă de ceva, poţi să şi mori atunci, pe loc! Mariana şi Duţu îmi dădeau şi ei tîrcoale, frate-su fără să mă privească nici un pic. Mai an, construisem cu el un baraj de vis pe şanţul din faţa casei, după o ploaie năprasnică, când cerul era le fel de galben ca lutul răscolit de şuvoaie. Ne-am adunat şi, desculţi, ne-am băgat picoarele în apa învolburată care venea de niciunde şi pleca pe lîngă case, spre imaş. Era caldă şi groasă, ca laptele cu cacao pe care mi-l pregătea bunica în fiecare seară. N-am mai simţit de-atunci niciodată cît de bun şi de moale e pământul, care mă gîdila la tălpi cu o cîrpă de mătase lungă.

Întrebarea mi-a pus-o Nicu, dar nu m-a privit în ochi. Stăteam umăr lîngă umăr, sus, lîngă ghizdul fîntînii, şi ne uitam la ceilaţi copii, jucîndu-se în crucea drumului. Nicu m-a învăţat odată cum să faci o salată, dacă îţi vine aşa, o poftă nebună. Ai lui erau la cîmp. Ne-am dus în bucătăria de vară. A scos apoi o ceapă din strat, a cojit-o şi a tăiat-o cu cuţitul, felii mari şi mici, cum a putut. S-a dus în cămară şi a căutat mult. A venit cu o sticlă de jumătate cu ulei şi a turnat peste ceapa din farfurie din plin, cît să băltească. A pus sare şi mi-a pus o lingură în mână. Îi sticleau ochii de mulţumire şi eu nu l-am mai întrebat ce voiam să-l întreb despre salata lui. Am mîncat împreună.

„Ştii cum se fac copiii?”

La Iaşi, cînd veneam de la şcoală, mă uitam totdeauna la ceas, ca să ştiu cît mai am pînă vin părinţii de la serviciu. În ziua aceea am chemat-o pe Gabi la mine, să ne jucăm, aveam timp destul. Am început să umblu prin şifonierul  din furnir lăcuit, ca o oglindă întunecată. Căutam rochii de-ale mamei, să ne deghizăm. Şi mai ales boleroul cu bordură din paiete, cusute de mînă de doamna Vica, croitoreasa pitică. Pe raft, sub lucruri, am dat de ceva înfăşurat într-o hîrtie fină, ca de cadou. L-am desfăcut. Era un fel de furtun subţire, încolăcit scurt, dintr-un cauciuc moale, suplu. La unul din capete avea fixat un fel de cioc ascuţit, lung şi transparent. Nu-mi spunea nimic obiectul acela bizar, dar fusese ascuns bine. Şifonierul era un fel de burtă mare, plină de minuni şi de secrete periculoase, în care răscoleam cu mîinile goale. Mama mi-a povestit mai apoi că spirala de cauciuc cu gură ascuţită migra din cînd în cînd în alte şifoniere, iar doamnele, înainte de a o ascunde, trebuiau să o fiarbă bine de tot, cu nişte ierburi miraculoase şi cu descîntece. Era magic. Mama o primise de la cineva din Germania, dar era un mare, mare secret. Alte femei foloseau pentru asta andrele şi era cel mai periculos din lume.

Nici eu nu l-am privit pe Nicu. I-am răspuns, lîngă ghizdul fîntînii, cu ochii pe lanţul încolăcit anapoda, pe butuc.

Nu ştiam cum se fac copiii, eu ştiam cum se desfac.

Eu ştiam cum se fac îngerii.

Textul a fost publicat în „Dacia literară” nr 11-12/noiembrie-decembrie 2014. Proiectul şi viitoarea „Cartea copilăriilor“, coordonate de scriitorul Dan Lungu şi Amelia Gheorghiţă, se vor o colecţie de documente subiective, personale, care să vorbească indirect despre epoci, mentalităţi sau evenimente istorice.