The „Playlist” Tour I

The Playlist - Ioachimescu & Maxim, un recital arc peste timp construit clasic pe cîteva bijuterii ale repertoriului dedicat flautului, de la Bach la Benjamin Godard, trecând prin obligatoriile partituri latine şi franceze.

Un recital de flaut e un lucru rar pe scenele muzicale româneşti, chiar dacă sezonul primăvaratec al Ateneului Român din acest an are programat în aprilie încă două momente camerale cu acest instrument în postură de special guest star. Cu atât mai rar, un turneu naţional flaut-pian care a vizat apetenţa camerală a iubitorilor de muzică din şapte oraşe medii spre mari. Turneul Playlist 2014 (Tour I – ceea ce înseamnă, sper, că vom avea şi o recidivă)  întreprins de Matei Ioachimescu şi pianistul Horia Maxim, s-a vrut o dramaturgie muzical-sentimentală prezentată unui auditoriu cât mai diversificat. Cu flautul, în rol de îmblânzitor regal al stărilor şi umorilor la care te condamnă irefutabil starea de fapt din românescul an de graţie 2014. E îmbucurător şi faptul că astfel de turnee camerale întreprinse de galeria tinerilor muzicieni români  de succes tind să se înmulţească.  N-am putut să nu mă gândesc iar la voiajele camerale enesciene, în special cele în care violonistul Enescu, revenit din Franţa sau Statele Unite pleca cu Nicu Caravia la Dorohoi şi Caracal şi aiurea… Afişele ţipătoare ce împânzesc Bucureştiul  (nu intru aici în prea multe detalii despre titluri sau mutre) sunt o evidenţă a gradului – mai bine zis halului – în care subzistă viaţa muzicală  românească, desigur aia despre care nu se vorbeşte la televizor. Mai ţineţi minte bancul cu circul sosit în oraşul în care concerta George Enescu? Dar poate nu e totul pierdut, organizatorul acestui turneu, Quartz Matrix Production e încă pe metereze iar mecenatul încă mai există în lumea muzicii clasice, de data aceasta o firmă de avocatură fiind cea care a sponsorizat turneul celor doi. Da,  poate nu e totul pierdut, chiar dacă bancul cu circul e valabil şi astăzi, după mai bine de 70 de ani.

Cred însă că pentru muzicieni e destul de neplăcută senzaţia unei săli aproape goale. Şi asta la finele unui turneu în care recitalul tău a adunat un public numeros şi entuziast în ţară: Oradea, Cluj-Napoca, Bistriţa, Timişoara, Suceava, Ploieşti şi Craiova au fost oraşele itinerate de turneul duo-ului Matei Ioachimescu – Horia Maxim cu recitalul intitulat inspirat “Playlist”. (Inexplicabilă pentru mine absenşa Iaşiului). Aproape goală se traduce prin vreo sută şi ceva de melomani prezenţi în sala Ateneului, punct terminus al acestei călătorii care s-a vrut un recital de suflet  centrat pe emoţie, pe stare şi care şi-a dorit să aducă bună dispoziţie celor prezenţi, după mărturisirea protagoniştilor. Ioachimescu & Maxim, care au mai colaborat pe tărâm cameral în 2011, şi-au prezentat succint playlistul, punctând  sobru şi cu ironie reperele acestui arc peste timp construit clasic pe cîteva bijuterii ale repertoriului dedicat flautului, de la Bach la Benjamin Godard, trecând prin obligatoriile partituri latine şi franceze. Tot la capitolul prezentare, minunată reverenţa pe care solistul o face de pe scenă profesorului său Vasile Ganţolea, universitar cu  o activitate didactică de peste 30 de ani, unul dintre muzicienii şi pedagogii pe care destinul i l-a scos în drum.

Sonata de Bach în Mi b Major BWV 1031 a deschis recitalul, o piatră de temelie cu pattern vivaldian pentru repertoriul oricărui flautist, o alegere inspirată cred în economia programului,  ţinând cont de tonalitatea solară şi de faptul că Bach e însuşi o temelie, chiar şi într-un recital cameral. Dezinvoltură în interpretarea fluidă, iar  lejeritatea lui Matei Ioachimescu îmi reaminteşte că acesta e şi profesor, şi încă unul curtat cu aisduitate pentru masterclasses chiar de la această vîrstă. N-am fost prea încântat de maniera de acompaniament aici, dar mi-au plăcut mult cele câteva glissandouri cromatice ale flautistului din Siciliană – licenţe periculoase şi blasfemie  pentru şcoala tradiţională, destul de des întâlnite însă în maniera interpetativă modernă, dar de care solistul  a ştiut să nu abuzeze. De bun simţ  e multă nevoie în muzică, ca şi în viaţa. Iar Matei Ioachimescu îl are din plin, chiar şi atunci când abordează pasionatul Dans spaniol No. 5 de Enrique Granados, o bijuterie a l’andalus,  pe care am auzit-o cîntată prea des cu ochii peste cap, chiar şi în varianta originală pentru pian. Ioachimescu ştie că pasiunea e importantă, dar ce-I prea mult strică, aluziile flamenco sunt punctate atât cît trebuie iar acompaniamentul lui Horia Maxim are culoare chitaristică justă. A urmat  firesc aranjamentul la Piesă în formă de Habanera de Maurice Ravel, o lucrare inspirată de temperamentul spaniol şi scrisă original pentru voce şi pian dar care a cunoscut de-a lungul istoriei numeroase transcripţii. Iar cea pentru flaut e una superbă, ce pune în valoare virtuozitatea fascinantă a interpretului. Matei Ioachimescu cântă pe un flaut Muramatsu, un summum al tehnicii instrumentale care îl ajută cu siguranţă, dar tehnică e tehnică, dincolo de instrumentul pe care cânţi,  care contează dar nu e de ajuns, anii de studiu se văd iar Ioachimescu îi are cu prisosonţă, se văd din volutele presărate cu portamenti ale muzicii lui Ravel, executate perfect.

Programul continuă cu un Concertino pentru flaut în Re Major de Cécile Chaminade, partitură neoclasică melodică, solară şi triumfalistă,  scrisă în 1902 şi în care solistul defilează più animato agitato,  ca în povestea lui Pied Piper din Hamelin. Impresionantă cadenţa finală executată desăvârşit, ca şi minunata  melopee din Preludiul la după-amiaza unui Faun de Claude Debussy, transcripţia de greutate a recitalului şi punctul de maximă emoţie a dramaturgiei sentimentale a programului Playlist. Matei Ioachimescu a înţeles perfect că senzaţiile din partitura impresionistă nu sunt doar tuşe ale vagului, claritatea melodică şi ritmică fiind definitorii în interpretarea acestei capodeopere. Cu menţiunea că finalul a avut parte de un tempo prea furtunos, imputabil mai ales acompaniamentului, dar şi solistului, furat cu siguranţă de vraja alcătuirii sonore. Suita în trei părţi op.116 de Benjamin Goddard care a urmat, musique de salon de la Belle Époque, par excellence e o piesă de examen extremă de popular pentru flautişti, dar din care solistul a ştiut să scoată exact ce trebuie, eleganţa Allegretto-ului de început, nostalgia din Idyle şi  virtuozitatea incredibilă a Valsului final. A şaptea lucrare din recitalul turneului Playlist a fost o surprinzătoare transcripţiei la Aria lui Lensky din opera Evgheni Oneghin de P.I.Ceaikovski, pe care melomanii o ştiu în varianta pentru vioară şi pian, transcripţia Auer sau cea pentru violoncel, transcripţiei Mihail Bukinik. Nu ştiu al cui este aranjamentul, dar varianta lui Matei Ioachimescu  a fost una de primă clasă: Kuda, kuda Vi Udalilis!

Finalul a fost o adevărată jerbă sonoră, extrasă de Matei Ioachimescu din paginile Fanteziei brillante pe teme din opera Carmen de Bizet/ Fr.Borne, o lucrare celebră despre care se spune, nu fără o anumită doză de adevăr în spatele maliţiozităţii,  că nu are absolut nimic intelectual în afară de umorul consistent, dar poate îmblânzi mulţimile de către orice flautist cu o tehnică suficientă! Mărturisesc că eu unul mi-aş fi dorit mai multe lucrări de pe CD-ul  Lumiére (înregistrat cu pianist Cătălina Butcaru la capătul turneului Paris 2012)  pe care solistul l-a prezentat înainte de bis (aranjament la tema lui Moriccone din Cinema Paradiso) şi pe care Matei Ioachimescu a acordat autografe la final, alături de remixul clasic al partenerului său, un sampler intitulat Maxim Quartet.

În concluzie, recitalul “Playlist” a fost un festin revelator al excelenţei sonore. Matei Ioachimescu  e un interpret fermecător, cu o tehnică ireproşabilă şi o înţelegere comprehensivă a actului muzical, fie că execută o lucrare clasică sau o partitură brillantă, cu elemente de virtuozitate excesivă. 

Frazarea impecabilă şi firească, tonul clar şi prezent, subtila paletă coloristică extrem de diversificată şi atitudinea ”modernă” în cânt îl recomandă drept cel mai bun flautist al generaţiei sale, nu ”unul dintre cei mai buni” cum  clişeistic se exprimă astăzi prea des cei care comit compuneri  cu pretenţii cronicăreşti.  Iar recitalul de final al turneului Playlist, o expresie completă a progresului şi talentului său, cum amical l-a caracterizat partenerul său, Horia Maxim, un pianist rasat care pentru mine  e un concertist prin excelenţă - îl puteţi vedea curând, pe 1 şi 2 mai în Concertul de Edvard Grieg  cu Filarmonica ”George Enescu” - dar care şi în această postură a reuşit să-şi achite cu grijă îndatoririle de acompaniator a unui  instrument delicat, metamorfozând cu fiece lucrare pianul în suport şi complement,  nu doar armonic ci şi stilistic. De reproşat,  amplitudinea prea mare a acompaniamentului  în mişcările allegro ale sonatei bachiene, mi-aş fi dorit un pian uşor mai sec, mai ”clavecinat” (minunată totuşi, partea lentă, Siciliano) şi un tempo prea rapid în finalul transcripţiei la Preludiul la după-amiaza unui faun, textură densă a acompaniamentului are aici nevoie de un anumit grad de rarefiere. 

FOTO: Ionuţ Macri

Playlist, punctul terminus al turneului cu acelaş nume, dincolo de superba ora de muzică condimentată de mărturisirile laconice ale protagoniştilor despre aventura muzicală de trei săptămâni mi-a întărit încă o dată convingerea că provincia stă mult mai bine la capitolul muzică de cameră decât Bucureştiul. Şi din acest punct de vedere e clar că melomanii capitalei sunt tot mai departe de relaţia intimă pe care, concomitent, o oferă şi o cere acest gen din ce în ce mai greu prizat la Ateneu sau în alte săli cameral ale capitalei României. Iar dacă Oradea, Suceava sau Timişoara au avut pe lîngă săli pline şi multă vibraţie, confirmându-le celor doi că mai există mult entuziasm pentru emoţia camerală, Bucureştiul e, dincolo de porţii suculente de snobism, un oraş amorf şi rece, indiferent dacă de pe afişe îmbie The Schubert Ensemble sau doi excelenţi tineri instrumentişti români. Quod erat demonstrandum.

PS. Dacă am reuşit să stârnesc puţină curiozitate, nu că mi-aş fi dorit neapărat asta,  Matei Ioachimescu evoluează miercuri 9 aprilie la Sala Radio, în postură concertantă,  acompaniat de Tiberiu Oprea şi Orchestra de Cameră Radio în lucrări de Vivaldi şi Mercadante.