Doar că e un talent pe care şi-l ascunde destul de bine în a doua jumătate a lui „Verão danado, când manifestă o curioasă predilecţie pentru scene de noapte filmate în apartamente sau în încăperi de club întunecate, iluminate doar de lumini stroboscopice. Filmul lui se adresează, aşadar, următoarelor categorii de public: spectatorilor foarte tineri, frisonaţi de ideea de a vedea într-un film personaje de vârstă semifragedă care, asemeni lor, consumă droguri, spectatorilor mai în vârstă, nostalgici după perioada când consumau droguri, dar cărora sănătatea sau situaţia materială le interzic s-o facă şi în prezent, respectiv pacienţilor diagnosticaţi cu epilepsie care vor să-şi declanşeze o criză şi nu ştiu cum.

Poate singurul lucru interesant în legătură cu filmul „Wajib (r. Annemarie Jacir, coproducţie Palestina/Franţa/Germania/Columbia/Norvegia/Qatar/Emiratele Arabe unite) e faptul că te ţine trei sferturi din film pe o pistă falsă. Red herringul filmului e acela că te face să crezi că, doar pentru că poartă o cămaşă roz şi are părul prins într-o coadă, marea dezvăluire pe care protagonistul o tot amână e aceea că e gay. Iar asta înseamnă să gândeşti fix ca tatăl eroului, alături de care acesta îşi petrece trei sferturi din film, într-un hârb de maşină, şi care ar trebui să fie cam ultimul personaj din film cu care ar trebui să ne identificăm.

Prezentat în competiţia principală a celei de-a 70-a ediţii a Festivalului de film de la Locarno, „Vinterbrødre se bizuie poate prea mult pe experienţa de artist vizual a regizorului debutant în lungmetraj Hlynur Pálmason. Nu e clar, de pildă, ce caută în final cut scena cu cuplu necunoscut în plin coitus temeinic, într-o cameră roşie iluminată cu becuri albe, situată nu se ştie unde şi văzută din perspectiva nu se ştie cui. Experiment vizual cu tuşe puternice de realism şi fals revenge movie, filmul excelează, de altfel, în toate aceste trei componente ale sale. De sine stătătoare, oricare ar fi funcţionat, dar acelaşi lucru nu e valabil pentru o combinaţie dintre ele şi cu siguranţă nu pentru toate trei în acelaşi timp. Tuşele arthouse subminează realismul (sunt minute bune când singurele surse de lumină sunt lămpaşele unor mineri într-o galerie subterană) şi îţi cam taie cheful de o răzbunare care se anunţă exemplară, dar care nu mai vine deloc. Cu toate minusurile lui, Vinterbrødre exploatează inteligent aşteptările noastre, arată excelent şi se aude la fel de bine - atât de bine, încât după ce ieşi din sala de cinema, te aştepţi să fii învăluit în lumină psihedelică şi să auzi un crescendo inclusiv când comanzi o apă plată, la chioşcul din colţ.

Filmul semibiografic „Lucky şi serialul „Twin Peaks au în comun 2 nume: Harry Dean Stanton protagonist aici, şi David Lynch, interpret al unui rol secundar. Debutul în regie al lui John Carroll Lynch trebuie luat ca ceea ce este, un omagiu dedicat interpretului rolului principal, al cărui scenariu se bazează în principal pe experienţele de viaţă ale acestuia şi care depinde de el pentru a funcţiona. Nihilismul filmului, unul foarte similar celui pe care îl reciclează, cu fiecare nou film, Woody Allen, e dramatizat şi mai ales jucat sau recitat cu un umor al absurdului specific aceleiaşi noi serii a serialului „Twin Peaks. Cu toate acestea, Lucky e un feelgood movie într-o asemenea măsură încât, dacă „Twin Peaks i-ar semăna mai mult, Laura Palmer n-ar fi murit niciodată şi toate sălaşurile ar fi albe.

În „Gemini, avem toate tipurile posibile de panoramare posibile, mai ales în scenele-copertă cu exterioare, dar nu numai. Apartamentul vedetei, apartamentul asistentei, aproape orice exterior e văzut de la stânga la dreapta, de la dreapta la stânga, de jos în sus, de sus în jos, totul numai să nu stea camera pe loc (acelaşi lucru e valabil şi pentru camere şi holuri). Recordul de mişcări inutile de cameră pe secundă, personajul caraghios al detectivului sau cadrele cu palmieri (în contraplonjeu) concurează cu muzica interpretată mai ales la saxofon pentru a-i conferi acestui al şaselea lungmetraj al regizorului american Aaron Katz aerul general al unui softcore porn. Te aştepţi ca, dintr-o clipă în alta, unul din personajele filmului să intre la duş şi să rămână acolo (lucru care se şi întâmplă, într-un târziu, dar privirea lui Katz e una neaşteptat de pudică). E doar una din filiaţiile cinematografice deloc ilustre ale lui „Gemini. După moartea violentă a unei vedete hollywoodiene, asistenta acesteia, interpretată de actriţa Lola Kirke, decide să afle ea însăşi identitatea ucigaşului. În giallo-ul tipic, nu contează că eşti vânzătoare de flori, bibliotecară sau parcagiu, dacă s-a întâmplat vreo fărădelege şi tu se întâmpla să fii pe acolo, eşti la fel de calificat ca orice inspector de poliţie să dezlegi enigma. Şi la fel ca într-un giallo, eroina are un neverosimil noroc şi descoperă indiciu după indiciu, ceea ce nu face decât să prelungească agonia şi să întârzie prăbuşirea de foarte jos a acestui „Personal Shopper, varianta low cost.

Cătălin Olaru este membru în juriul FIPRESCI (Fédération Internationale de la Presse Cinématographique) la cea de-a 70-a ediţie a Festivalului de film de la Locarno.