Articol publicat pe blogul Despre Opera.

În România, comunicarea este artificial ridicată la rang de artă, fundamentată de teorii atât de sofisticate, încât măsurarea succesului comunicării nici nu mai contează. Revenind la ultimii cinci ani de istorie a Festivalului Enescu, într-o perioadă în care nu mai putem acuza la infinit „bolile copilăriei” postcomuniste, n-ar fi o ocazie bună pentru un scurt bilanţ?

Suntem foarte mândri că Festivalul Enescu este „un adevărat brand de ţară” – iată o mantră pe care aţi auzit-o foarte des. Asta ar însemna că notorietatea lui internaţională este importantă, ceea ce nu e chiar adevărat. Constatarea ţine de evidenţă dacă veţi răsfoi presa muzicală internaţională disponibilă chiar şi prin chioşcurile de ziare din Bucureşti sau online. Deşi frecvenţa de apariţie a publicaţiilor muzicale este lunară (Diapason, BBC Music, Classica, Gramophone, Opera, Opera Now, Opera News etc.), practic nu există reclamă la festivalul Enescu. Pentru ediţia de anul acesta am găsit doar una, pe coperta interioară a unui număr din Gramophone. În rest, Enescu mai apare în ghidurile festivalurilor, publicate primăvara în aceste reviste. În 2017, nici măcar acolo nu a mai fost menţionat. Cât despre reacţiile de după, ele apar aproape exclusiv în cazul în care opera Œdipe se cântă într-o interpretare nouă şi remarcabilă (fie ca distribuţie, fie ca producţie). Şi asta e tot. E puţin (mai ales când Œdipe nu este inclus în program). Despre spectacolele de operă de la Salzburg şi Aix-en-Provence se scrie peste tot, iar unele dintre ele ajung să facă istorie, fiind imortalizate pe DVD sau pe CD. Aş zice că suntem destul de departe de ideea unui brand de ţară, admirat şi pomenit în discuţiile dintre pasionaţii de muzică, fie în conversaţiile personale, fie în mediul online.

Cu toate aceastea, OMA Vision a reuşit un succes de PR cu totul remarcabil, făcând populaţia României să creadă că Festivalul Enescu ar intra în categoria nec plus ultra a muzicii europene. În 2015, un sondaj de opinie printre spectatorii bienalei releva credinţa a 98% dintre respondenţi că Festivalul contribuie la „la îmbunătăţirea imaginii României în lume”. Sigur, contribuie, dar cât de mult? Mai degrabă nu cine ştie ce, decât dacă privim dintr-o perspectivă strict sociologică, în care ţara noastră este asociată mai mult cu corupţia, sărăcia, xenofobia etc. În 2017, acest studiu nu s-a mai reluat.

În schimb, pe măsură ce anii treceau, am putut constata cât de notorie a devenit însăşi firma de comunicare a Festivalului, până la punctul în care impresia generală era că s-ar confunda cu organizatorul. Conflictele de putere cu fostul director artistic, dl Ioan Holender, ajunseseră la punctul în care animozităţile dintre domnia sa şi agenţie deveniseră publice.

În fine, comunicarea în sine n-a depăşit niciodată stadiul dulcegăriilor. Suntem campionii absoluţi ai sloganurilor, ai identităţii vizuale. Frunze, steaguri dacice, logouri centenare fără nici un conţinut care să le susţină am tot văzut în ultimii ani. Spre deosebire de propaganda politică, Festivalul Enescu are un conţinut: o stagiune de aproape 100 de concerte cu mari artişti şi cu muzică foarte bună. Dar n-aţi obosit de atâta „Magia există”? Eu da. Şi dezamăgirea e cu atât mai mare cu cât conţinutul programelor de concert camuflate în ziarul festivalului sau în website-ul acestuia este foarte slab, atunci când nu e chiar incomplet sau cu totul greşit. Incidentul de la concertul Balkan al lui Jordi Savall, de la finalul ediţiei actuale, a fost picătura care a umplut paharul.

Vom vedea dacă această schimbare va fi bună. Dar tocmai pentru că rezultatele de până acum nu sunt atât de grandioase pe cât par, ar fi fost cazul unor criterii de performanţă şi al unui pitch. Aşa, a rămas doar vechiul criteriu onorific, al comunicării pro bono, ca argument suprem al încredinţării directe.

Deocamdată rămâne să aşteptăm programul ediţiei din 2019.