luptă împotriva stereotipurilor de gen, deschizând calea pentru lupta de emancipare masculină), „Madame Hyde“ (r. Serge Bozon) are măcar meritul că îi oferă actriţei Isabelle Huppert spaţiu să se desfăşoare. Huppert străluceşte şi când e caricaturală, şi când vrea să insufle pasiune; şi când e vulnerabilă, şi când e stăpână pe situaţie, şi ar străluci şi dacă ar filma-o cineva timp de o oră şi jumătate cum se uită la un perete gol.

Portret al Braziliei postcoloniale, love story cu elemente de musical şi horror supranatural cu vârcolaci, „As boas maneiras“ are, pe hârtie, toate datele unui eşec lamentabil. Nu doar că naufragiul e evitat, dar filmul e un triumf în principal mulţumită unui truc extrem de simplu, dar eficient, la care echipa de regizori formată din Juliana Rojas şi Marco Dutra recurge. Pe scurt, acesta se traduce în aceea că filmul îşi înşiră adjectivele pe rând, nu toate odată. Filmul începe cu interviul şi apoi cu relaţia de muncă între Ana (Marjorie Estiano) şi Clara (Isabél Zuaa), una pe care o putem intui ca fiind mai degrabă conflictuală – Ana e iniţial conciliantă, însă atitudinea ei se schimbă destul de repede, în timp ce Clara pare că abia aşteaptă un pretext pentru a fi dată afară. Cele două devin însă rapid prietene, apoi amante. Filmul ar putea capota în momentul în care Ana moare la naştere, dar ajută destul de mult faptul că, pe ecran, Joel (Miguel Lobo) apare mai mult în forma lui umană şi că, în această formă umană, Joel e un băieţel extrem de drăgălaş. În sfârşit, se cântă exact când şi cât trebuie. Varianta supraumană, în CGI­­, a lui Joel nu e din cale afară de reuşită şi aduce mai degrabă cu o mangustă, dar transformarea aceastuia e necesară. Fără ea, finalul ar fi lipsit de forţa evocatoare pe care o are, de extrem de eficientă şi de poetică metaforă a maternităţii.

În calitatea provocator-căutată stau atât momentele bune, cât şi minusurile lui „Charleston“, debutul în lungmetraj al scenaristului şi regizorului Andrei Creţulescu. Nu ştiu, de pildă, cum a fost posibil să i se pară acestuia că un aghiotant monosilabic al lui Maximilian (Dorian Boguţă), îmbrăcat ca un legionar, blond ca un membru al Hitlerjugend, care mai şi vorbeşte în limba germană atunci când îşi rosteşte singura lui replică, e o idee inspirată şi aduce un plus de panaş, deci e în regulă să fie folosită. Cam aşa e tot filmul, plin de momente care se vor cool şi de replici care se vor amuzante (iar unele din ele chiar sunt cool şi amuzante, cele mai multe nu). La limita între omagiu şi imitaţie, uneori a unor autori (Lucian Pintilie, citat aici prin intermediul melodiei „Little Man“, prezentă în soundtrack-ul „Reconstituirii“), cel mai adesea a unui întreg gen, exploitationul cu gangsteri de deceniu 8, „Charleston“ e excesiv de literar, ba chiar pe alocuri ar arăta la fel de bine sau de prost pe o scenă de teatru. Anacronismul filmului e cel mai probabil intenţionat, de la telefonul din apartamentul lui Alexandru (Şerban Pavlu) şi vestimentaţia personajelor, la vocabularul pe care acestea îl folosesc. Mai puţin explicabil e faptul că, pentru ca Sebastian (Radu Iacoban) să arate şi să se mişte ca un pescar, nici un spectator n-ar trebui să ştie nici ce-i acela un pescar, nici cum arată un geek sau un hipster. Fiecare personaj trebuie să iasă în evidenţă cu ceva (casieriţa mestecă gumă şi face baloane, coafeza spune anecdote haioase, taximetristul îşi face cruce în dreptul unei biserici etc.) şi toate momentele trebuie să fie memorabile, iar alegerea aceasta îşi arată neajunsurile la final, când Creţulescu vrea ca filmul lui nu doar să arate bine, ci şi să aibă suflet, dar e deja prea târziu.

Cătălin Olaru este membru în juriul FIPRESCI (Fédération Internationale de la Presse Cinématographique) la cea de-a 70-a ediţie a Festivalului de film de la Locarno.